Ce ne oferă, înainte de toate, cartea lui N. Barbu „Semnul cumpenei”? O nesfârșită galerie de personaje din dramaturgia națională și universală: 140 de premiere comentate la amănunt, mii de eroi înfiripați din vorbă, lumină, mișcare, sunet și, mai ales, din trudă actoricească și regizorală. 30 de portrete ale unor „actori care au fost” și a căror amintire abia mai pâlpâie azi. Sinteze ce analizează meticulos stagiunile Naționalului. Interviuri cu personalități ce au onorat lumea mirifică a scenei. Citită de un ochi avizat, cartea dezvăluie și avatarurile cronicii dramatice într-un lung răstimp contorsionat, în care și destinele teatrelor și cele ale slujitorilor scenei aveau să întărească spusa cronicarului potrivit căreia ieri, azi și totdeauna, oamenii s-au aflat sub vremi. Concluzia concluziilor fiind încurajatoare: arta adevărată biruie vicisitudinile conjuncturilor. N. Barbu n-a fost un mare teoretician al teatrului, ci un observator atent și exigent al fenomenului; datorită strădaniei lui dispunem acum de informație avizată, altfel de negăsit. Cine să-și mai amintească de „Faust”-ul lui Maican din 1942, ori de întâia reprezentare a lui Brecht în România („Mutter Courage”, 1958)? Utile și revelatoare sunt notațiile cronicarului până-n ultimul său ceas, fiindcă Naționalul ieșean încă n-a tipărit (cum au făcut clujenii) o carte-martor în care să poată fi urmărită traiectoria instituției barem în veacul XX, dacă nu de la începutul începuturilor. Titlul culegerii, „Semnul cumpenei” sugerează conduita cronicarului N. Barbu, al cărui condei înainte de orice corect, a căutat să păstreze totdeauna echilibrul și echidistanța. Scriitura lui avea să se descuameze repede de poncifele anilor ’50 și, după un scurt interludiu în care s-a conformat comandamentelor, scriind „Dl. Șarl, în interpretarea tov. Remus Ionașcu și tov. V. Burlacu, în rolul Leonaș” și-a permis să emită rezervele cuvenite nu numai vizavi de creațiile „tovarășilor” autohtoni, ci – primejdie mare! – chiar la adresa măreței dramaturgii sovietice. Nu-i vorbă, la începuturi face și compromisuri, lumește explicabile. Barbu lucra la „Iașul literar”, revistă a Uniunii Scriitorilor, condusă de intangibilul Beniuc. Dacă nu scria deloc despre morocănosul spectacol sută la sută fals cu piesa „În Valea Cucului” (am fost la premiera din 1960) ori dacă, Doamne ferește, scria de rău, Barbu își periclita postul în presă, și așa greu de menținut pentru un ne-membru de partid. Atunci, după o afirmație asigurătoare (piesa „se înscrie ca o izbândă a dramaturgiei noi, socialiste”) începe să așeze rezervă după rezervă, toate drapate în aprecieri… favorabile: „nu-i vorba despre o piesă despre țărani, ci de una care să corespundă în mare măsură receptivității țăranilor”. Iar când afirmă ritos că Beniuc „n-a creat țărani de operetă”, contextul ne îmbie să citim… exact pe dos. Unui alt eșec dramaturgic, „Prietena mea Pix”,de V.Em. Galan, îi găsește marele merit în aceea că „tăieturile din text au fost făcute meșteșugit”. Când n-are a ține seama de ostrețele amiciției colegiale și după ce, în plină și rodnică maturitate, s-a eliberat, cât era cu putință, de servituțile „comandamentelor”, N. Barbu devine cronicarul respectat, peste ale cărui judecăți de valoare era greu de trecut. Chiar dacă s-a arătat mai prudent (nu reticent) față de valul înnoirilor regizorale, o făcea în temeiul respectului pentru text și arta actorului. Actori pe care i-a iubit și cărora le-a creionat portrete unice, asupra unora revenind în timp, în consonanță cu noile acumulări scenice din cariera celui astfel omagiat. Deosebit de utilă această carte, exemplar îngrijită de Sorina Bălănescu, autoarea unui aparat critic minuțios, exact și necesar.
Către sfârșitul toamnei lui 1984, am primit un telefon de la sora lui N. Barbu;
– Vă rog, veniți. A murit Nicolae.
Credeam că suferința cardiacă de care-mi vorba cu o anume jenă și mai mult în șoaptă, e-o alintare ipohondră. Greșeam. În cămăruța de bloc, N. Barbu, încolăcit pe canapea, părea o mână de om. Încă avea ochii deschiși. Ochii care au văzut mai bine de patru decenii, spectacolul lumii răsfrânt în lumea spectacolelor.
