Responsabilitate

„O, om, ce mari răspunderi ai
De tot ce faci pe lume,
De tot ce spui prin scris sau grai,
De pilda ce la alții dai,
Căci ea mereu, spre iad sau rai,
Pe mulți o să-i îndrume.”
Adesea auzim expresii ca: fii responsabil, sau ești responsabil sau despre cineva, că nu vrea să-și asume responsabilitatea sau nu are nici o responsabilitate. Uneori aceste cuvinte ne lezează, alteori trec pe lângă noi, fără să ne atingă, ca și cum n-ar fi vorba de noi. Ai vrea câteodată să clarifici lucrurile, să știi ce înseamnă un cuvânt și cât este de grav atunci când cazi sub incidența lui. În cazul nostru, cuvântul responsabil.
Gravitatea responsabilității vine din modul cum ne comparăm și din înălțimea aspirațiilor noastre. Dacă ne raportăm la ceilalți – asemenea Fariseului din Evanghelie – sau la o societate vătămată de păcat, cuvântul responsabilitate se relativizează foarte mult. Nu o să ni se pară foarte grav atunci când ne călcăm cuvântul, când întârziem sau când acționăm fără să ne gândim ce se va întâmpla cu ceilalți.
Dacă însă ne raportăm la Dumnezeu și la cei care au fost modele de sfințenie pentru noi, atunci s-ar putea să ne îndoim de calitatea vieții noastre și de noblețea caracterului nostru.
Cuvântul responsabilitate îl avem împrumutat din franceză (responsabilité). Originea lui însă e latină („responděre”). Acest cuvânt este polisemantic, adică are mai multe înțelesuri. Totuși, cele mai importante sensuri ale sale sunt: a da asigurări, a răspunde la o chemare, a corespunde așteptărilor.
Așadar putem înțelege că omul responsabil corespunde așteptărilor, răspunde la o chemare. Corespunde sarcinilor, este lucid asupra sarcinilor pe care și le ia. Își cunoaște puterile și își împlinește promisiunile.
O concluzie pe care o putem trage de aici e că un dușman al responsabilității este slava deșartă. Duhul care ne îndeamnă să părem ceea ce nu suntem. În virtutea acestui duh, care ne stăpânește, ne lăudăm cu ceea ce nu avem și promitem ceea ce nu putem.
Un alt dușman al responsabilității este lașitatea, neasumarea faptelor sau nefăptuirilor noastre și transferarea răspunderii pentru rău de la noi înșine la ceilalți. Aceasta reprezintă o foarte mare eroare, căci practic repetă păcatul lui Adam. „Nu sunt eu de vină.” Grele învinuiri, grele comparații.
Dar – ne întrebăm la o anumită vârstă – față de cine suntem responsabili? Ce trebuie să facem ca să fie bine?
Dacă analizăm lucrurile dintr-o perspectivă teologică, vedem că fiecare om poartă în sine întreaga umanitate (pr. Stăniloae). Viața fiecăruia este legată organic de întreaga lume, căci fiecare om este lumea întreagă. Și orice este necesar lumii, trebuie să se realizeze în omul concret. Libertatea, pacea, dreptatea, evitarea răului, negarea violenței, eliminarea urii, trebuie să devină țeluri personale; doar astfel vor putea fi mai apoi izbânzi ale întregii omeniri. Fiecare om, ca membru al umanității, participă la răul sau la binele care există în jurul lui. Și când le săvârșește el însuși, îngreunează sau ușurează întreaga omenire. Omul este lumea, „mare în mic”. Se află într-o relație de încredere și solidaritate cu lumea. Faptele noastre, bune sau rele, repercutează asupra întregii lumi.
Răspundere, în virtutea vocației noastre creștine, avem față de Dumnezeu (Tatăl nostru), față de noi înșine (fiecare dintre noi dar al lui Dumnezeu), față de semenii noștri și față de creație, dar al lui Dumnezeu pentru noi. Modul cum ne raportăm la acestea ne arată responsabili sau mai puțin responsabili.
Se iscă firesc o altă întrebare: cum devenim responsabili? Ei, asta e. Nu vă zic. Auzim cu toții foarte des cuvântul lui Dumnezeu – la biserică, la conferințe… Am să vă dau totuși un punct de plecare. Un gând al Sfântului Marcu Ascetul: „rugăciunea este izvorul tuturor bunătăților.” Mă gândesc că poate intra aici și responsabilitatea. Așa să ne-ajute Dumnezeu.
Iulian MARCU
Fundația SFINȚII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)