Persoana umană este coroana, desăvârșirea universului lui Dumnezeu; ea este microcosmos și mijlocitor, preot și rege al întregii creații. Acesta este paradoxul omului: faptul că reprezintă un ciudat amestec de măreție și fragilitate, de posibilități infinite și de eșecuri concrete; cum a spus Sfântul Grigorie Teologul, „el (omul) este în slăbiciunea sa la jumătatea drumului dintre duh și materie, între slavă și decadență”. Trebuie să vedem omul așa cum a vrut Dumnezeu să fie, adică după chipul și asemănarea Sa. Asta nu înseamnă că trebuie să uităm că „eu nu sunt decât pământ și cenușă”, ceea ce este, vai!, suficient de evident pentru noi toți.
Condiția umană, a omului creat după chipul Dumnezeului Treime este rezumată de un text al rabinului Bunam în următoarele cuvinte: Fiecare trebuie să aibă două buzunare încât să poată lua din unul sau din altul, după nevoile sale. În buzunarul din dreapta al oricărui om se găsesc cuvintele: „lumea a fost creată pentru mine”, iar în cel din stânga aflăm cuvintele: „nu sunt decât pământ și cenușă”.
În noi înșine și în societatea care ne înconjoară vedem pretutindeni dovezile eșecului omului, ale păcatului și ale finitudinii omenești, vedem ură și conflicte, alcoolism și toxicomanie, singurătate, teamă, depresie și sinucideri. Mecanismul uman, extrem de sensibil, își dereglează echilibrul delicat foarte ușor. Și totuși, omul reprezintă mai mult decât această imagine sumbră, mult mai mult. Niciodată, în nici un moment, nu trebuie să uităm celălalt buzunar: „lumea a fost creată pentru mine”.
Să începem a privi întâi în sus, înainte de a privi în jos; să îndreptăm privirile noastre spre lumină, înainte de a plonja către străfunduri.
Misterul omului
Primul lucru de spus privind persoana umană este că noi suntem o taină pentru noi înșine. Cine sunt eu? Ce sunt eu? Răspunsul nu este deloc evident. „Există multe lucruri ciudate”, constată Sofocle în Antigona „și nici unul nu este mai straniu decât omul”. Asupra acestui punct Scriptura și Părinții sunt de acord. „Inima omului este de nepătruns” și noi nu putem descoperi decât puțin din adâncimile sale. „Și-a deslușit cineva propriul suflet?” întreabă Sfântul Grigorie de Nyssa. Părinților le plăcea să citeze inscripția care era înfățișată pe templul din Delfi: „Cunoaște-te pe tine însuți”. „Cea mai importantă dintre toate lecțiile, remarcă Clement al Alexandriei este că trebuie să te cunoști pe tine însuți.” Dar toți au fost determinați să recunoască foarte repede că a se cunoaște pe sine însuși nu este un lucru ușor. Nimeni nu se poate defini în cuvinte, noi nu înțelegem decât o parte din ceea ce implică existența unei persoane, decât o infimă fracțiune din potențialul infinit care este latent în persoana umană. Taina cea mai adâncă în ordinea creației este omul însuși. Dacă teologia noastră, discursul nostru despre Dumnezeu trebuie mereu să prezinte o dimensiune apofatică, aceasta se potrivește de asemenea și antropologiei.
Să începem prin a reflecta cu respect amestecat cu teamă la misterul viu al propriei noastre ființe; să regăsim sentimentul de uimire în fața propriei persoane. „Te voi lăuda, că sunt o făptură așa de minunată. Minunate sunt lucrurile tale” (Ps. 139, 14).
Dacă omul se cunoaște pe sine însuși, el îl cunoaște pe Dumnezeu
Dumnezeu a zis atunci: „Să facem pe om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26). Cu privire la cuvintele „după chipul Nostru”, să fim atenți la prepoziția după.
În Geneză nu se spune că omul este chipul sau icoana lui Dumnezeu, ci că el este după chipul sau analog chipului. În Scriptură și la Sfinții Părinți, părerea unanimă este că singur Hristos este „chipul lui Dumnezeu” (2 Cor. 4, 4; Col. 1, 15), în timp ce omul este „după chipul”, deși găsim și contrariul în 1 Cor. 11, 7. Distincția este importantă. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Hristos este Fiul unic prin natură al lui Dumnezeu, astfel încât El singur este chipul, în timp ce noi, ca persoane create, suntem chemați să devenim fii prin har și adopție.
A fi persoană umană implică o relație, o orientare, o relație cu Dumnezeu. Omul are pe Dumnezeu în centrul ființei sale, Dumnezeu este elementul determinant al umanității omului. Când spunem om, spunem de asemenea Dumnezeu. Să reluăm citarea precedentă din Sfântul Chiril al Alexandriei: „Cea mai importantă din toate învățăturile este că trebuie să te cunoști pe tine însuți”, zice el și continuă: „căci dacă un om se cunoaște pe sine însuși, el îl cunoaște pe Dumnezeu; și dacă-l cunoaște pe Dumnezeu, devine asemenea lui Dumnezeu”. Dacă omul se cunoaște pe sine însuși, el îl cunoaște pe Dumnezeu, căci omul este expresia finită a automanifestării infinite a lui Dumnezeu.
Astfel, a spune că omul este după chipul lui Dumnezeu înseamnă să afirmi că omul este creat pentru comuniune cu Dumnezeu, și că el, dacă respinge această comuniune, încetează să mai fie autentic. Omul fără Dumnezeu nu mai este om. Respingeți pe Dumnezeu și veți renega pe om, secularizarea înseamnă dezumanizare. Singura temelie sigură a libertății și demnității umane este convingerea că orice persoană este zidită după chipul lui Dumnezeu.
Aici, în această creație a omului după chipul lui Dumnezeu, discernem în parte pentru ce persoana este un mister: pentru că este după chipul lui Dumnezeu, iar omul reflectă caracterul tainic al arhetipului său.
Asemenea Creatorului său, omul este inaccesibil logicii umane. Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât printr-o relație personală de iubire – acesta este punctul de plecare al teologiei apofatice – și, la fel, omul nu poate fi cunoscut decât în același mod.
După ce a zis „să facem om după chipul Nostru…”, Dumnezeu în cartea Facerii vorbește imediat de suveranitatea omului asupra restului creației: „și să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele… și tot pământul” (Fac. 1, 26).
Riscul libertății
Omul creat după chipul lui Dumnezeu nu este un sclav, ci un rege. Una din întrebările pe care și le puneau rabinii evrei era următoarea: „Care ar putea fi cel mai periculos lucru din care ar putea să apară puterea răului?”, și răspunsul era: „Din faptul că omul poate uita că este fiul unui împărat”.
Chipul lui Dumnezeu în om este astfel în raport strâns cu posibilitatea alegerii morale a lui, cu libertatea sa. Așa cum Dumnezeu este liber, și omul este liber. Omul este liber, cu această diferență că libertatea lui Dumnezeu este nemărginită, iar a omului este una limitată.
Citim în Omiliile Sfântului Macarie: „Cerul, soarele, luna și pământul nu au liber arbitru. Dar voi, voi sunteți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu pentru că, tot așa cum Dumnezeu este propriul său stăpân și face ceea ce dorește – și dacă vrea poate trimite pe cel drept în iad și pe cel păcătos în Împărăție, dar El nu vrea să facă așa – la fel, voi sunteți propriii voștri stăpâni, și dacă vreți, vă puteți distruge pe voi înșivă”.
Ca ființe vii, zidite după chipul lui Dumnezeu, noi nu suntem victime neputincioase ale mediului sau ale unor cauze inconștiente, ci suntem liberi.
În fiecare zi, în fiecare ceas, Dumnezeu ne propune o alegere între bine și rău, între viață și moarte, și El ne cere să alegem (Deut. 30, 15-19).
În ciuda complexității tehnologiei și a descoperirilor psihanalizei, nu există în tot universul nimic mai important decât actul alegerii deliberate săvârșite de către persoana umană creată după chipul lui Dumnezeu. Cum afirmă Kierkegaard, „lucrul cel mai formidabil dăruit omului este alegerea, libertatea”.
Puțini gânditori din secolul trecut au înțeles acest lucru mai bine decât Nicolai Berdiaev. El scria în autobiografia sa: „Mi se spune filozoful libertății. Un episcop m-a numit într-o zi chiar „sclavul libertății”. Și este adevărat, iubesc libertatea mai presus de orice. M-am născut din libertate, ea m-a zămislit. Libertatea este pentru mine ceva primordial. În libertate este ascunsă taina lumii. Dumnezeu a voit libertatea și din ea a apărut tragedia lumii. Libertatea este la început, dar și la sfârșitul lumii. Dumnezeu nu este prezent decât acolo unde este libertatea și nu acționează decât prin intermediul ei. (…) Totul în viața omenirii trebuie să se petreacă datorită libertății, prin încercarea libertății, prin respingerea ispitelor care trădează libertatea. Poate că aici se găsește sensul căderii primilor oameni”.
Dar Berdiav adaugă – și aceasta este ceea ce învață și Dostoievski în „Legenda marelui inchizitor” din „Frații Karamazov” -, darul libertății este o cruce pentru om, o ocazie pentru jertfă și suferință: „Am știut din totdeauna că libertatea aduce cu sine durerea, în timp ce servilismul o atenuează. Libertatea nu este comodă, cum o cred adversarii care o calomniază, ea este dură, este un jug zdrobitor. Oamenii renunță ușor la ea pentru a-și ușura condiția lor”. Și totuși, din momentul în care omul renunță la libertatea sa, el încetează să mai fie autentic uman.
(Traducere de Augustin PĂUNOIU din „La Trinité, coeur de notre vie”, Mgr. Kallistos Ware, în Contacts, revue orthodoxe de théologie et de spiritualité, tome 36, 1984, sursa: Ziarul Lumina)
