Am un mare respect pentru orătănii, în primul rând pentru găină. Găina are o putere de sacrificiu comparabilă cu a Vrâncioaiei, cea proslăvită de legenda străbună. Vă imaginați ce poate fi în sufletul găinii, când își vede copilașii răpiți și-nmormântați în digestia omului?
De-aceea m-a emoționat bătrânul bucureștean Petrică Dobre, care iese la promenadă, pe Calea Griviței, cu Costel, fidelul său cocoș. E o dovadă că prietenia om-galinacee nu se manifestă doar în plan culinar.
Se pare că împărtășesc și alții această părere. Am cunoscut o familie din Fălticeni, o alta din Iași… Nici o orătanie din ogrăzile lor nu a fost condamnată vreodată pe eșafodul culinar.
Prin urmare, găinile și rațele din curțile respective prind fluierând senectutea, înconjurate de nepoți și strănepoți, cărora le cârâie telenovele la mintea găinii, despre iubiri imposibile dintre rățuști și cocoși, ori dintre puicuțe și curcani realizați în viață.
Miloasele familii cred că și găinile, și gâștele, și nu în ultimul rând curcile își achită datoria față de noi, ouându-se cu larghețe de principese. Ca o răsplată firească, ele trebuie lăsate să se bucure de pacea vârstei a treia, de pensie și de blândul reumatism.
Respectul pentru găini & co. este perfect motivat. Pentru că noi, oamenii – în marea noastră hulpăvie – am subestimat paleta intelectuală de sorginte galinacee.
Nu-ntâmplător, păsările cad la coteț cu gripă. Din atașament, ele încep să ne imite bolile. Dacă-mi îngăduiți un pronostic, cred că-ntr-un târziu cocoșul Costel, care se plimbă țanțoș pe Calea Griviței, se va-mbolnăvi undeva pe la prostată că nu degeaba zice stăpânul despre el că-i un „cocoșu manizat”.
