Respectarea canoanelor

Creștinii trăiesc și ei momentele lor istorice și nu sunt lipsiți de dorințele și de grijile vieții, dar sâmburele de adevăr ce există în om nu se poate să nu răscolească și să nu le trezească acea voce a ființei superioare din ei – conștiința. Nu cred că există vreun creștin care să nu aibă un sentiment și suspin de tresărire, care să nu se închine când aude bătaia clopotelor, legată de o tradiție religioasă sau un eveniment deosebit. El știe, cu acea scânteie divină din el, că acest sunet sobru, sacru și pătrunzător al clopotelor cheamă viii, plânge morții și împrăștie viforele năprasnice.
Canoanele rămân valabile ca niște mari faruri de orientare, să se vadă, mai ales gravitatea păcatelor, ele având însemnările și subînsemnările lor, dar trebuie cunoscut că au și elasticitatea lor. Lupta mare este să-i vindeci rana, nu să-l lași singur ani întregi fără marile haruri ale Sfintelor Taine. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Ani vrei să-i dai? Trebuie să-l însănătoșești!” Să ajungă la o cunoștință de sine și să intre singur în marile bogății ale harurilor cerești. Să știe că venirea Mântuitorului, Care „S-a pogorât până în adâncurile mizeriei omenești, nu ca să anihileze făptura Sa, ci pentru a o transfigura”, că marea jertfă a Mântuitorului s-a făcut ca să fim iertați prin pocăință de toate păcatele și el, creștinul, să rămână într-o mare nădejde fără să se teamă. Căci „nici o nenorocire nu înseamnă ceva și nimic nu este pierdut atât timp cît credința rămâne în picioare, cît timp capul se ridică din nou și cît timp sufletul nu abdică” (Maeterlink).
– „Sufletul omului nu-și poate întinde aripile aici pe pământ dacă nu se simte înconjurat de iubire, veșnicie și nemărginire”
Nu trebuie apăsat pe o puternică nevoință prin canonisire, ci mai mult pe o intensitate a ei. Nu timpul poate decide, ci calitatea viețuirii printr-o continuă dispoziție sufletească, nedând loc la amărăciuni opace. O sinceră și apăsată părere de rău îi va aduce o mai adevărată smerenie, atât de primită spre iertare și atât de binefăcătoare spre viziuni noi și descoperiri mai presus de rațiunea omenească, cu care dragostea lui Dumnezeu îmbogățește pe omul smerit, iar nu pe cel încorsetat într-o aspră nevoință. Iisus Hristos Se dăruiește mai cu plăcere unei inimi rănite, dar căită și smerită, decât unei inimi care postește și se roagă, dar care desigur, își cere dreptul. „Nici văduva și nici fecioara n-au altă treaptă în cer decât aceea pe care o fixează umilința”.
Deci duhovnicul nu greșește, micșorând timpul pocăinței în marea lui răspundere, că spune Sfântul Vasile cel Mare în Canonul 74: „Cel care are putere de a lega și dezlega nu se canonisește micșorând timpul pocăinței, pentru cel care se căiește de bunăvoie spovedindu-se, că unul ca acesta ajunge degrabă la iubirea lui Dumnezeu”.
Cine iubește pe fiii lui și mântuirea lor, ar trebui să știe că eforturile și mărturisirea lor nu înseamnă chiar nimic, pentru ca tu să nu fii în inima lui și să nu poți face pogorământ, împărtășindu-l. Iisus Hristos, milostivul nostru Stăpân, S-a bucurat să bage primul om în Rai, un tâlhar, care L-a mărturisit; același Hristos, Care a mustrat cu asprime pe mai-marii sinagogilor pentru împietrirea lor. Le-au luat-o înainte desfrânatele, tâlharii și vameșii, iertați cu blândețe și rămâneau încurajați, sfințindu-și sufletele.
Iată, deci, cum Iisus Hristos, cu aceeași iubire și blândețe, dorește să se dăruiască fiilor Lui și este iarăși amânat de rigoarea și asprimea „Legii”. Dumnezeu este milostiv și caută pricini să umple pe creștini de bogăția harurilor Lui. Duhovnicul trebuie să-și cerceteze fiii cu ochi pătrunzători și mână ușoară, cum spune Ilie Miniatis: „Sufletul omului nu-și poate întinde aripile aici pe pământ dacă nu se simte înconjurat de iubire, veșnicie și nemărginire”.