O dată la două dimineți, am întâlnire cu veverițele, în timp ce alerg prin parc. Le știu bine: sunt câteva cupluri de ghemotoace, brune sau roșcate, și-mi insuflă bună dispoziție neastâmpărul lor delicat, gâlceva lor catifelată.
Reputatul eminolog Dumitru Irimia își începe și el ziua vizitându-le, dar, spre deosebire de mine, are acest ritual de ani buni. Reputatul eminolog Irimia este, spre lauda lui, și-un reputat veverițolog. Nici nu s-ar putea altfel: aceste făpturi sunt rimate ca o strofă de-a bădiei Mihai.
*
Nu-i săptămâna de când presa ne-a dat veste bună: a început sezonul de vânătoare în Deltă. Iar între vietățile ce pot fi răpuse, se află, la loc de cinste, veverița.
Am părerile mele nete despre vânătoare, inclusă de unii glumeți în rândul sporturilor. De-atâta sânge, sportul nu se prea vede, însă. La vânătoare, îmi plac doar accidentele de vânătoare, dovadă că Sfântului Francisc – cel care iubea atât de mult animalele, încât le ținea și lor predici – îi mai sare uneori muștarul. Nici când bărbuță ăla de Spiess a mierlit-o la vânătoare, n-am avut lacrimi de vărsat. Ce-a căutat, aia a găsit și mă doare-n șpiț. Niciodată nu-mi va fi milă de un vânător, indiferent ce-o păți.
Vânătorilor, sfatul meu sincer e să vă abțineți măcar de la pușcat veverițe! Sunt convins că o asemenea îndeletnicire vă va aduce nenorocire.
