Republica de la Ploiești

Neîndoielnic, ceva e putred în Danemarca… dar și mai și la Ploiești: prea se-ntâmplă toate acolo, de-a ajuns să fie citat, în efigie, de către procurorii din orașul lui Candiano Popescu, până și Tony Blair! Republica de la Ploiești rediviva: zona are ceva tulbure (și turbulent!) în destinele românilor, de la revoluțiunea de la 1870 și până la pasarela prăbușită marți peste calea ferată. Nimic nu-i întâmplător, tradiția justifică puseele de independență locală, aspirația către impunerea de legi proprii („Ploieștii suntem noi!”) și mai ales tendința de a pune sub ascultare Capitala, adusă cumva sub jurisdicția procurorilor prahoveni. Întâmplarea face să fi scris o piesă al cărui erou principal este Candiano Popescu („Reduta și șoarecii”, distinsă cu Premiul Academiei Române), în care mi-am îngăduit să-l văd pe zurbagiul de la Ploiești taman pe dos decât a făcut-o Caragiale. Candiano fost anti-monarhist, ceea ce nu-i o crimă, cu atât mai mult cu cât, de fapt, n-a vorbit niciodată despre eventualitatea unei republici mioritice, a avut de partea lui minți luminate (Hasdeu, Kogălniceanu), a luptat curajos la Plevna și l-au terminat gazetele adverse, cu sprijinul indirect al Conului Iancu, cel care a deturnat toată povestea către mascaradă și carnaval. Până la urmă, nici „penal” n-a fost considerat, câtă vreme jurații i-au declarat nevinovați pe toți cei 41 de „revoluționari” ploieșteni care, naivi, manipulați, trădați și înainte de orice dezinformați, au fost, totuși, de bună credință, convinși că-și slujesc țara. Din idealurile prahovene s-a ales praful, păstrându-se acum doar ambiții personale slujite scandalos. Ploieștiul, care-l voia detronat pe Carol I, nu se-ncurcă, după un veac și jumătate, cu caracudă gen Cosma utilizând-o imoral și ilegal pentru a ținti cât mai sus și a impune, cum-necum, o ordine subteran comandată în politicalele la vârf. Dorită și impusă de la „centru”, fiindcă în stabilirea victimelor ei sunt simpli executanți. „Portocală” & Onea nu și-au ales de capul lor nici ținta Ghiță, nici ținta Ponta; în postata ploieșteană însă, au „paradit” după bunul plac, în conformitate cu principiul „cine poate mai mult, poate și mai puțin”: dacă au primit mână liberă să-i hăituiască pe versatilul Ponta și pe omnipotentul Ghiță, ce mai contează un șef al poliției locale, ori un președinte de Consiliu Județean? Mizilicuri! Nu știu cât de vinovați sunt clienții DNA Ploiești; dacă-s realmente culpabili, să plătească. Însă metodele și procedurile mizerabile de a-i incrimina prin falsuri dovedite s-ar cuveni să-i trimită în pușcărie și pe acuzați, în cazul în care li se dovedește culpa, și, cât de repede, pe ordinarii acuzatori, cu responsabilitățile ierarhice stabilite și sancționate. Nu poate fi clamată întronarea statului de drept tolerându-se astfel de monstruozități și scoțând vinovat un singur acar Păun, când evidențele arată că putreziciunea sistemului e-n profunzime. Tot din Prahova a ajuns în Capitală și ridicolul comando supranumerar venit dârz să aresteze o misterioasă femeie cu cazier, care nu știe de mai bine de două decenii dacă și unde există. Stupiditatea intervenției a fost absolută, concurează isprăvile jandarmilor lui Louis de Funes și ar fi hazoasă dacă n-ar atinge limitele unui tragism autentic. Nici camarazii lui Gâgă n-ar sparge o ușă… descuiată; câtă minte au infricoșătorii mascați? Dar comandanții lor? Pe șeful șefilor de la Prahova l-am ascultat: penibil. Descinderea abuzivă și revoltătoare pune în discuție (de fapt, re-pune, că de ani buni se tot vorbește și nu se-ntâmplă nimic) superficialitatea și iresponsabilitatea cu care procurii emit și judecătorii ratifică sumedenie de mandate, nu numai de percheziție, ci și de arestare și de ascultare, unde suntem recordmani! Evident, republica procurorilor de la Ploiești a fost (poate și mai este!) prestatoare de servicii politice ilicite prin furnizare de probe false – cea mai mare culpă în oricare sistem juridic din lume. Și-n loc să sancționăm un sistem bolnav și abuziv, am ajuns să ne învârtim în jurul unei… portocale!
P.S.
Locuitorii unei comune din Bistrița-Năsăud, emoționați de mesajul celor 41 de sate basarabene care și-au anunțat decizia aderării la ideea unirii cu România, au luat, la rându-le, o hotărâre similară: vor unirea cu Republica Moldova. N-ar strica un strop de zăbavă pentru a înțelege că astfel de ințiative nu-s chiar cu dus-întors. Vor avea parte, peste Prut, de interpretări tendențioase și vor bucura tocmai pe adversarii unioniștilor basarabeni. Cum, cred, se știe, acolo se vântură teza „Moldovei Mari”, până la Carpați, susținută de rusofoni și, insidios, chiar de Putin, ca un perpetuu atac la ideea unirii cu țara și o contrapondere propagandistică la sărbătoarea Centenarului. Orice astfel de decizie luată de o comună din cele opt județe ale Moldovei ar fi prezentată la Chișinău ca un mesaj de susținere a aberației „Moldova Mare”. Unirea n-are cum să se înfăptuiască sat cu sat și oraș cu oraș; trebuie s-o decidă și s-o împlinească Țara.