Repoziționări

Alegerile afectează vechi prietenii: cel ce s-a bucurat de rezultatul votării își privește amicul de ieri mai puțin inspirat și orientat cu îngăduință ironică, dacă nu chiar cu o urmă de dispreț: „n-ai vrut să mă asculți, ți-am spus eu că…” „Învinsul”, privit cu superioritate, nu mai este partener egal în discuții și nici nu mai cutează să replice la zicerea „poporul are totdeauna dreptate” amintind banalitatea că poporul german l-a votat în 1933 pe Hitler. Ceea ce, desigur, nu rimează nicicum cu votul românilor în 2014, dar atrage atenția că aforistica își pierde sensul și elocvența la prima atingere cu politica „majoră”. La bătrânețe, nu mai ai când și cum să-ți alegi noi prieteni: ăștia i-ai avut, ăștia ar trebui să-ți rămână. Pot să apară dezamăgiri târzii, se mai poate micșora lista amicilor, da-i greu de crezut c-o mai poți adăugi.
Cea mai cunoscută cugetare a antichității, devenită loc comun, descoperită și tot redescoperită de la Panchatantra, Mahabharata și Vulgata, la Theogonis, Sofocle, Euripide, Democrit, Aristofan, Menander ș.m.a., a nemurit-o Ovidiu în cunoscutul vers din ”Tristele”: „Donec eris felix, multos numerabis amicos” – cât timp vei fi fericit, vei număra mulți prieteni. Probabil, una dintre observațiile cele mai profunde privind natura umană și, în același timp, lesne detectabilă, rămânând de aflat doar ghiocul formulării fericite. I-o datorăm exilatului la Tomis și se validează zi de zi, ceas de ceas, în împrejurările cele mai felurite, marea confirmare aducându-i-o schimbările politice majore.
Turnesol pentru caractere, decembrie 1989 a-ntors pe dos nu numai o orânduire, ci și mari amiciții-model, răvășite mai puțin de spaime și mai degrabă de interese. Nu pot să uit că, întâmplându-se să împlinesc cea mai rotundă dintre vârstele rotunde, adică 50 de ani, taman în februarie 1990, când țara se afla în dârdori revoluționare, o mulțime de prieteni (așezați Dvs. ghilimelele) ce până atunci roiau în jur n-au mai catadicsit să-mi mai dea barem un telefon. Maică-mea, învățătoarea de la Ițcani, spunea că „de nu-ți faci iluzii, n-ai deziluzii”. Ușor de zis – dar toți ne iluzionăm crezând în virtuțile prieteniei veșnice și căutăm scuze micilor trădări conjuncturale, pentru a rămâne cu zațul convingerii naive că adevărul adevărat ar fi altul, mai puțin amărui pentru însăși natura condiției umane. Amintiți-vă replica din „Hamlet”: „Lumea aceasta nu e veșnică și nu e de mirare că și prietenii noștri se schimbă odată cu norocul nostru.”
După trecerea pragului vârstei a treia, te mulțumești cu prietenii ce ți-au rămas și-i musai să-ți impui grăuntele de toleranță necesar întreținerii focului, chiar dacă, ades, nu-i vorba decât despre un jar mocnit sub cenușa vremii și (mai ales) vremurilor.
Schopenhauer este autorul unei formidabile parabole („Parabola cu porcii spinoși”) ce ar merita să figureze pe prima pagină a unui ipotetic „Manual al amiciției perfecte”. Iat-o: „Într-o zi friguroasă de iarnă, mai mulți porci spinoși se strângeau unii în alții pentru a se apăra de frig, încălzindu-se reciproc și evitând, astfel, să moară înghețați. Curând, însă, fiecare a început să simtă înțepăturile spinilor, depărtându-se în consecință unul de altul. Apoi se apropiau iarăși în căutarea căldurii și iar începeau să simtă înțepăturile spinilor, drept pentru care se îndepărtau din nou. Așa au tot continuat să se apropie și să se distanțeze, oscilând între cele două suferințe, până când au găsit în sfârșit distanța potrivită ce le permitea în același timp să se încălzească și să nu se înțepe.”
Frigul singurătății ne obligă să căutăm și să acceptăm apropieri calibrate în funcție de micronii toleranței suportabile. Nimeni nu-i perfect, prietenul ideal nu există, ca dânșii suntem și noi. Dar în politică? Să admitem că, ici-colo, poate fi vorba de prietenii autentice, nu de trecătoare amiciții conjuncturale. Numai că, firește, au început și vor continua, sporind în progresie geometrică, repoziționări determinate de realitățile românești aflate acum în curs de rapidă rearanjare. Spectacolul ajungând și în pragul grotescului: după ce s-au făcut frați până și cu dracul pentru a trece puntea spre cetatea puhavă a interesului camuflat, amicii (bine a mai găsit cuvințelul Caragiale!) încep să se stuchească în aceeași răbdătoare Piață a „Endependenți” în care s-au pupat cândva. Temperatura prieteniilor, ce până mai ieri urca sau cobora în funcție de cifrele sondajelor de opinie, s-a stabilizat decis după aflarea rezultatelor oficiale – iar politica îngăduie orice. Ba și obligă! Atenție, începe actul repoziționărilor în comedia umană. De urmărit: pe cât e de dezagreabil, pe atât de revelator.