Renașterea

În timpul Renașterii toate valorile antichității au fost reînviate. Femeia era considerată cea mai divină creație, după modelul Afroditei. Trupul feminin era considerat umbra sufletului ei, și ea trebuia să fie atrăgătoare pentru a-și atinge scopul existenței – concepția.
Armonia formelor corpului și a feței era foarte apreciată. Lungimea nasului trebuia să fie egala cu cea a buzelor iar ambele urechi trebuiau să ocupe suprafața gurii deschise. Înălțimea corpului trebuia să fie de 8 ori mărimea capului. Se purtau tot taliile foarte, dar foarte fine, sânii „la modă” aveau forma unei pere alungite, iar umerii și șoldurile trebuiau să fie mari, rotunjite și proporționate.
Nu mai erau slăvite picioarele mari… ci cele foarte mici, cu degete subțiri și gambe rotunjite. Gâtul trebuia să fie lung, nasul – mic și drept, iar gura mică. Trăsăturile diafane erau „so passe”, așa că ochii, genele și sprâncenele trebuiau să fie negre.
Reforma și Contra-reforma
Cochetăria feminină era din nou condamnată de clericism, în locul ei fiind promovată imaginea femeii pudice.
Femeile își „camuflau” formele prin îmbrăcăminte pentru a nu fi acuzate de erezie, însă în pofida tuturor dogmelor, decolteul a rezistat în tendințele vremii. Părul era coafat într-un coc la baza cefei, iar culoarea lui trebuia să fie uniformă și cât mai închisă. Coafura era accesorizată cu dantele albe și perle – singurele bijuterii acceptate. Frumusețea ideală era demnă și solemnă.
Un ideal de frumusețe a fost și Regina Elisabeta I, care avea părul roșcat, fața foarte palidă, obrajii roz și dinții foarte cariați. Toate femeile epocii își doreau să arate la fel…
Clasicismul
Clasicismul în Franța însemnă excese… din toate punctele de vedere. Coafura era mult mai importantă decât îmbrăcămintea, de aceea arta stylingului era exploatată la maxim. Cocurile erau foarte complicate – adevărate monumente capilare, îmbogățite cu multe accesorii. Ca exemplu, ducesa de Chartres purta în cocul perucii, pe lângă voaluri și panglici, un pampon mare și păpușa sa preferată.
Toata lumea era fardată strident la Curte (inclusiv bărbații)… însă femeile chiar și dormeau fardate. Madame Pompadour, amanta oficială a lui Ludovic al XV-lea, își ruja buzele și obrajii chiar înainte să stingă ultima lumânare.
Stilul natural era disprețuit, iar producția rujurilor câștiga teren în lumea întreaga. După Revoluția Franceză a revenit din nou în tendințe moda lookului natural, iar rutina de frumusețe a nobililor s-a stins o dată cu execuția lor.
Romantismul
„Ochii precum lămâia verde, sprâncenele arcuite feroce, obrajii orientali, gura mica și bine conturată și părul asortat cu pielea” – astfel descria un poet romantic frumusețea ideală pentru acea epocă. Pielea alb-gălbuie era foarte admirată… și ce nu face femeia pentru frumusețe? Doamnele și domnișoarele consumau cantități impresionante de oțet, până își șubrezeau de tot sănătatea.
De menționat sunt și corsetele care erau purtate de femei din copilărie… Acestea modificau forma organelor interne și deformau coastele, până ce talia devenea mică-mică, după cum cereau canoanele vremii. Mersul femeii trebuia să fie țantoș pentru a putea fi comparată cu o libelulă – compliment foarte flatant în acea perioadă.
Fashion icon-ul acelei vremi, cea care întrupa fidel tendințele, nu era nimeni alta decât prințesa Elisabeth D’Autriche, sau, mai simplu, Sissi a Austriei. Machiajul era indicat numai atâta timp cât imita natură. Această concepție o regăsim și în Evul Mediu, dar din motive biblice, pe când frumusețea romantică era minimalizată din motive estetice.
Sursa www.idieta.ro