Renașterea „din apă și din Duh” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Iubiți credincioși și credincioase, cititori și cititoare,
Pericopa evanghelică citită duminică în cadrul Sfintei Liturghii redă un fragment din convorbirea lui Iisus cu Nicodim (Ioan 3, 13-17), „fruntaș al iudeilor” (Ioan 3, 1) și membru al Sanhedrinului, care oscila între a crede și a nu crede în dumnezeirea lui Iisus Hristos.
Înclina să creadă, văzând minunile pe care le săvârșea Iisus, și, în egală măsură, înclina să nu creadă – sau mai degrabă să nu arate această convingere – că El este Mesia cel așteptat de poporul lui Israel, ca nu cumva să fie excomunicat din sinagogă, respectiv din dregătoria sa; lucrul acesta se va întâmpla mai târziu, după convertirea sa la Creștinism, când, alungat din Ierusalim, va fi ocrotit până la sfârșitul vieții de ruda sa, învățatul Gamaliel, mentorul Sfântului Apostol Pavel.
Măcinat de teama de a nu fi văzut de ceilalți membri ai Sanhedrinului, dar și de conaționalii săi, Nicodim s-a dus noaptea la Iisus, pentru a da glas câtorva din frământările sale sufletești: „Rabbi, știm că de la Dumnezeu ai venit învățător; că nimeni nu poate face aceste minuni pe care le faci Tu dacă nu este Dumnezeu cu el.” (Ioan 3, 2). Nicodim, spre deosebire de celelalte căpetenii ale iudeilor, nu-și ascunde credința că Iisus este trimis de Dumnezeu; nu putea să înțeleagă totuși cum ar putea să-L considere Fiul lui Dumnezeu.
Vedem aici o luptă între rațiune și credință, dar și între așteptare și împlinire. Părintele Dumitru Stăniloae, referindu-se la acest conflict interior, spune că Nicodim nu înțelegea pe deplin centralitatea Domnului Hristos în Sfânta Scriptură.
De aceea, Mântuitorul Hristos, pentru a-l face să înțeleagă, subliniază pedagogic un prim aspect esențial – credința, care nu constă doar în a te minuna de faptele cuiva, ci are nevoie de o naștere de sus, de la Duhul Sfânt (Ioan 3, 31). În acest sens, Iisus afirmă: „De nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu.” (Ioan 3, 3). Așadar, ca să te umpli cu harul lui Dumnezeu, trebuie să te naști mai întâi din Dumnezeu în Duhul Sfânt. Or, a te naște de sus înseamnă a te naște din Hristos, Cel Care Însuși S-a prezentat pe Sine: „Eu sunt din cele de sus.” (Ioan 8, 23).
Din păcate, Nicodim, întocmai conaționalilor săi, nu înțelegea cum stau lucrurile legate de nașterea de sus − de nașterea spirituală − și de aceea, neîntârziat, L-a întrebat pe Iisus: „Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale și să se nască?” (Ioan 3, 4). În acest „de sus” revelat de Mântuitorul, el vede doar ieșirea pentru a doua oară din sânul matern, fiind neputincios să sesizeze sensul spiritual; rămâne ancorat în literă.
Văzând îngustimea înțelegerii lui, Iisus i-a revelat taina nașterii din nou: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu.” (Ioan 3, 5). Dacă anterior vorbește de „vedere”, acum Iisus condiționează intrarea în Împărăția cerurilor de nașterea „din apă și din Duh”, ca prefigurare a Tainei Botezului. Nu este vorba de o altă viață, naturală, deci nici personală nouă, ci de o renaștere „din apă” și „din Duh”.
Duhul sfințește sufletul, iar apa − la rândul ei sfințită de Duhul Sfânt − sfințește trupul. Este o legătură indestructibilă între trup și suflet, între lucrarea dumnezeiască și cea materială. Iată cum folosește Mântuitorul Hristos această legătură dintre suflet și trup pentru a-l ajuta pe Nicodim să înțeleagă, pe de o parte, că mântuirea nu constă în cele materiale, dar și, pe de altă parte, paradoxul că Dumnezeu a rânduit ca omul să nu se poată mântui fără materie.
Nicodim, se pare, nu a înțeles nimic nici de această dată. De aceea, Domnul Hristos, vrând să-i accesibilizeze înțelegerea acestei taine, S-a folosit de o metaforă: „Vântul suflă unde voiește și tu auzi glasul lui, dar nu știi de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul.” (Ioan 3, 8). Indignat, Nicodim a întrebat: „Cum pot să fie acestea?” (Ioan 3, 9). Erau cuvinte grele pentru el. Și aceasta pentru că îl puneau tocmai în situația pe care voia să o evite, și anume aceea de a părea efectiv ridicol! Nici nu se putea concepe ca un învățător de Lege atât de cunoscut, precum era Nicodim, să fie pus într-o asemenea situație – să auzi și să nu înțelegi nimic! Iar pe deasupra, să te mai crezi și „învățătorul lui Israel” (Ioan 3, 10).
Atunci, Hristos, văzând neputința lui Nicodim de înțelegere a tainelor, cu precădere a tainei Sfintei Treimi, i-a recomandat să accepte mai întâi ceea ce nu poate pătrunde rațional cu mintea: „Zic ție, că noi ceea ce știm vorbim și ce am văzut mărturisim, dar mărturia noastră nu o primiți. Dacă v-am spus cele pământești și nu credeți, cum veți crede de vă voi spune cele cerești?” (Ioan 3, 11-12). În aceste cuvinte, Hristos accentuează limitele științei umane, care o constrâng să se încredințeze înțelepciunii lui Dumnezeu (Pilde 30, 4-5). De aceea îi amintește de atitudinea lor potrivnică, ei alegându-și pieirea prin propria judecată falsă a lucrurilor. Nu vrea să îl rușineze pe Nicodim, ci să îl înalțe deasupra gândirii autosuficiente a colegilor lui de breaslă.
Oare Dumnezeu trebuie gândit doar în cadrele strâmte ale realității acestei lumi?
Iată de ce, după aceasta, Domnul îi amintește: „Și nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.” (Ioan 3, 13). Indirect, Hristos i-a spus − ca și celorlalți învățați − că este Dumnezeu; pentru că numai Dumnezeu poate fi pretutindeni, în cer și pe pământ. Mai mult, El îi combate pe văzătorii care pretindeau că știu și ceea ce este în cer, întărind că numai cel care a fost în cer poate da mărturie. Prin întruparea Sa, S-a coborât din cer, prin Înălțarea Sa, S-a suit la cer, dar niciodată nu S-a despărțit de Tatăl și de Duhul, fiind pururea împreună cu Ei în cer și pretutindeni.
Și ca să-l încredințeze pe Nicodim că este Dumnezeu și om, precum și de scopul Întrupării Sale, i-a adus în atenție episodul din pustiul Edomului, consemnat în cartea Numerii (21, 9): „Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe Fiul Omului, Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3, 14-15). Textul de la Numerii 21, 9 mai precizează că oricine dintre evreii mușcați de șerpii veninoși, cu care fuseseră pedepsiți pentru cârtire, căuta la șarpele turnat de aramă, se vindeca.
Șarpele de aramă, la autorii creștini, este considerat o prefigurare a lui Hristos înălțat pe Crucea mântuirii (Ioan 3, 14). Asta înseamnă că nu poți scăpa de mușcătura păcatului fără să privești la Crucea lui Hristos și fără să crezi în El. Nu poți obține nemurirea fără să crezi în Dumnezeu, după cum citim în Evanghelia Sfântului Ioan: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan3, 16); viață iruptă din împărtășirea harului vieții veșnice.
În trimiterea Fiului Său în lume ni se descoperă mărinimia lui Dumnezeu, Care nu L-a cruțat, ci „L-a dat” la moarte pe Cel Unul-Născut din Sine, pentru mântuirea celui după chipul Său. Mântuitorul Însuși a spus că n-a fost trimis „în lume ca să judece lumea, [prin Legea care osândește, n.n.], ci ca să se mântuiască prin El lumea” (Ioan 3, 17). Judecata va avea loc abia la a doua Sa venire (Ioan 9, 39).
Legea nu eliberează conștiința de chinul păcatului, ci numai Hristos, prin participarea la mântuirea adusă de El: „Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a și fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu.” (Ioan 3, 18). Hristos ne arată că omul nu-i un condamnat, un predestinat, ci libertatea lui se poate mișca în ambele direcții.
Sunt două alternative pe care le poți primi de la Dumnezeu: bunătățile veșnice sau sabia (Isaia 1, 19-20). Alegerea ne aparține. Dacă ai conștiința adormită, săvârșești răul, care neagă realitatea și strâmbă existența: „Că oricine face rele urăște Lumina și nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească.” (Ioan 3, 20). Or, „cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârșite” (Ioan 3, 21). Cel ce lucrează la lumină, neavând nimic de ascuns, lucrează adevărul, binele ce irumpe din Dumnezeu.
După această convorbire cu Nicodim, Iisus S-a retras cu ucenicii Lui în pământul Iudeii și stătea acolo și boteza. Acest fapt este fără îndoială o referire la Biserica Sa; în Biserica Sa, Iisus Hristos este prezent în mijlocul ucenicilor Săi, respectiv al diaconilor, preoților și arhiereilor, al credincioșilor și credincioaselor, umplându-i de lucrarea sfințitoare a Duhului Sfânt pe toți cei care primesc Botezul. Nu ezitați să vă numărați printre ei!