În urmă cu exact trei ani, astăzi ar fi fost ultima zi de campanie oficială pentru alegerea președintelui României. Turul doi al prezidențialelor se contura ca o competiție cu câștigător anunțat, în persoana premierului de atunci, Adrian Năstase. Chiar dacă Traian Băsescu a fost aruncat în luptă de Alianța D.A. PNL-PD, pentru că al lor candidat inițial, Theodor Stolojan, nu reușea să depășească bariera de 25% în intenția de vot a românilor.
De fapt, astăzi dacă am da timpul înapoi cu 3 ani, am fi așteptat cu sufletul la gură confruntarea finală de la TVR1, dintre cei doi finaliști, Adrian Năstase, câștigător al primului tur de scrutin cu 40,97% și Traian Băsescu, surprinzător, sau nu, ajuns în cele din urmă pe locul doi cu 33,92%. Am fi urmărit o dezbatere interesantă girată de CT Popescu, în care cei doi protagoniști ar fi jucat două roluri extreme, prim ministrul, diplomat, preocupat de politici globale, al doilea primarul, mai aplecat asupra cotidianului și vorbind mai pe înțelesul poporului.
Cea mai interesantă confruntare electorală din istoria postedecembristă, mult mai tensionată și mai atractivă decât finala din 2000 dintre Iliescu și Vadim, campania pentru alegerile prezidențiale a fost de departe marcată de unele episoade, cel puțin stranii.
În primul rând lansarea temei referitoare la fraudarea alegerilor în primul tur, atunci când Uniunea Națională PSD+PUR obținuse detașat primul loc cu peste 37%, la distanță de cel de al doilea competitor, Alianța D.A. PNL-PD, creditată de români cu mai puțin de 32%. În al doilea rând lansarea unor mesaje și sloganuri de campanie, foarte eficiente, de genul „Nu pot ei fura, cât poți tu vota” care pe unii dintre susținătorii alianței i-au determinat să voteze de mai multe ori. În al treilea rând, interzicerea dreptului de vot în afara localității de domiciliu, cu excepția unor secții speciale, organizate în mari aglomerări, de genul gărilor și autogărilor. În al patrulea rând, decizia Uniunii Naționale PSD+PUR de a deschide negocieri guvernamentale cu UDMR și excluderea oricărui dialog cu PRM.
Și nu în ultimul rând anumite zvonuri privind implicarea sau neimplicarea unor forțe străine sau mai puțin străine, pe care doar istoria va mai putea să le confirme, sau nu.
Și iată că, după aproape o lună și jumătate de campanie electorală susținută, după ce toate institutele de sondare a opiniei publice îl dădeau drept câștigător sigur pe Adrian Năstase, după ce aproape nimeni dintre cei care formau și susțineau Alianța D.A. nu mai credeau în victoria lui Traian Băsescu, a venit lovitura decisivă.
La ora 21, pe 12 decembrie 2004, toate cele trei Exit-poll-uri s-au ferit să încline balanța și au anunțat un incredibil scor 50-50. Ce a urmat după aceea se știe, Traian Băsescu a speculat momentul și a sărbătorit acest „pat” politic de parcă ar fi câștigat finala Champions League, în timp ce Adrian Năstase privea resemnat cum ceea ce era sigur devenea din ce în ce mai incert. Ce s-ar fi întâmplat dacă Traian Băsescu nu ar fi câștigat în final cu 51,23%, cu alte cuvinte având circa 200.000 de voturi mai mult decât contracandidatul său Adrian Năstase, e greu de spus. Ba chiar imposibil, pentru că pe Traian Băsescu e foarte greu să îl anticipezi ca acțiune politică. Însă pot spune și cred cu tărie în faptul că România nu ar fi trăit trei ani de luptă surdă, cotidiană, înverșunată între prieteni, simpatizanți și dușmani politici.
„Dezbină și conduce” este un principiu după care cineva, ascuns la umbra globalizării, pare să așeze piesele din dominoul politic românesc. Rămâne de văzut dacă va reuși și dacă istoria într-adevăr se repetă. Eu unul sper să nu ajungem să retrăim momentele nefericite care ne-au marcat viitorul atunci și par să ne dicteze prezentul acum.
