Religie și fenomen: Suferința, între permanență și intermitență

Oamenii care nu se rezumă la a trăi doar biologic își pun în permanență întrebări care depășesc cu mult universul unei biografii izolate și, în cele din urmă, aproape nesemnificative. Sunt întrebări care vizează universul existențial al omului, întrebări care își caută răspunsul într-o lume tot mai controversată, ca cea de ieri și de astăzi. Toate religiile, culturile și civilizațiile, într-o manieră proprie, s-au străduit și au încercat să răspundă la întrebarea fundamentală: de ce existăm pe lume, care este scopul ultim al oricărei acțiuni din partea noastră. Pesimist sau optimist fiind, omul a răspuns dintotdeauna ca, prin tot ceea ce face sau întreprinde, prin tot ceea ce gândește sau plănuiește, tinde spre propria fericire, spre propria împlinire; omul, oricare ar fi el, năzuiește în fond spre fericire și disprețuiește suferința.
Fericirea și suferința fac parte deopotrivă din patrimoniul propriei noastre vieți, indiferent de durata ei. Există oameni care trăiesc realmente bucuria de a fi, de a exista, dar la fel de bine, indiferent de voința lor, există oameni care sunt obligați să suporte povara copleșitoare a suferinței, a suferinței fizice, psihice sau existențiale. Făcând un bilanț al propriei biografii la un moment dat, fiecare dintre noi poate ajunge la concluzii dintre cele mai diferite, în sensul că își percepe viața ca pe o permanență sursă de bucurie, ca pe o suferință care îl încătușează, sau ca pe un fel de „du-te-vino” între una si cealaltă.
Nefericirea lui Buddha
În universul său, creștinismul a lămurit această mare dilemă existențială prin asumarea suferinței în deplinătatea ei de către Însuși Iisus Hristos în istorie, în numele omului, pentru că Mântuitorul „a pătimit în istorie și din cauza istoriei, dar a înviat împotriva ei, biruind-o și anulându-i teroarea și blestemul” (A. Marino, „Hermeneutica lui M. Eliade”, p. 257).
În cea mai mare parte a lor, religiile lumii cultiva și promovează omul care se bucură de viață, de darurile ei; omul creat de Dumnezeu spre a fi fericit, având vocația împlinirii în comuniune cu Dumnezeu. Există, însă, și contrariul: „omul suferinței”, omul care există exclusiv pentru a suferi, suferința fiind dominantă vieții în general, așa cum afirma budismul.
În concepția budistă, întreaga existență este plină de suferință. Buddha era convins de faptul că suferința în viața omului depășește atât de mult bucuriile și satisfacțiile, încât ar fi fost cu mult mai bine pentru acesta să nu se fi născut. Firește, pentru noi, creștinii, cuvintele sale în această privință au un ecou foarte pesimist și depresiv, dar lui îi păreau foarte realiste și convingătoare. Suferința, din perspectiva budistă, înseamnă, de fapt, o dorință permanent înăbușită. Omul suferă permanent atunci când dorința sa proprie nu poate fi imediat satisfăcută. Pentru că atâta vreme ce aceasta îl neliniștește, continuă să fie impacientat și să sufere. De aceea, orice ființă insistă pe mai departe să-și satisfacă respectiva dorință.
În acest periplu, omul nu face altceva decât să devină propriul „prizonier” al năzuințelor, reperelor și dorințelor sale. Pentru că nimeni nu-și poate procura toate bunurile pe care și le dorește și, chiar dacă ar reuși acest lucru, suferința n-ar putea fi definitiv eliminată prin aceasta. În primul rând, pentru că toate bunurile lumești sunt efemere, iar noi suntem la fel de trecători prin această lume.
Buddha, născut într-o familie princiară, era conștient de condițiile sale minunate de viață. Și totuși, acest lucru nu reprezentă pentru el aproape nimic. Avea o concepție filosofică despre fericire (sukha), fericire pe care n-o găsise nici în propria sa viață, dar nici aiurea. Întâlnise multe lucruri bune în lume, dar ele nu puteau fi identificate cu adevărata fericire, întrucât micile momente de fericire, de bucurie, dispăreau curând, lăsând loc insatisfacției, suferinței (dukkha). Momentele de fericire reprezentau pentru Buddha simple episoade, momente scurte de extaz, dar nu existențiale (H. W. Schumann, „Der historische Buddha”, p. 155).
Chipuri ale suferinței
Dukkha sau suferința, în accepțiunea budista, înseamnă cu mult mai mult decât încearcă să semnifice noțiunea tradițională de „suferință”. Noțiunea are o mulțime de sensuri și semnificații: indispoziție, boală, nemulțumire, neliniște, iritare, zbucium, conflict, teama de viață. În cele din urmă, acest termen descrie prinderea omului în „plasa” împletită din multele condiții și condiționări impuse de viață. Ea semnifică tot ceea ce-i încătușează și-i leagă pe oameni de viața și existență din aceasta lume, tot ceea ce-i face sclavii propriilor dorințe și nostalgii, ceea ce-i face să trăiască dezamăgiri, ceea ce-i înstrăinează de ei înșiși și de semenii lor, ceea ce-i determină să sufere din cauza faptului că nu pot fi identici cu ei înșiși. Suferința înseamnă neîmplinire, împerfecțiune, deșertăciune. „Noi suferim, în primul rând, din cauza propriei noastre imperfecțiuni. Când suferim, devenim conștienți de aceasta și apare în noi năzuință după desăvârșire. În măsura în care, însă, învingem imperfecțiunile și limitele noastre, devenim mai liberi și mai fericiți. Ca atare, un om desăvârșit ar trebui să fie complet liber de suferința și pe deplin fericit.” (L. A. Govinda, „Buddhistische Reflexionen”, p. 35).
Prin suferință, creștinul poate cunoaște valoarea
Moartea înseamnă și ea suferință. Semne ale morții nu înseamnă doar decăderea trupului, ci în primul rând „existența spre moarte”, respectiv o anume teamă de moarte și iminența despărțire de cei apropiați.
Există însă și alte multe forme de manifestare a suferinței în budism. Astfel, îngrijorarea înseamnă și ea suferință, pentru că exprimă un supliciu interior, o adevărata tortură a inimii; tot la fel, disperarea, ca formă de suferință, înseamnă un fel de „furie” interioară, în sensul că „mocnește în inimă, având drept conținut geamătul, iar ca formă de manifestare neliniștea” („Visuddhimagga”, p. 585).
Suferința „unirii cu ceea ce nu iubești” înseamnă, propriu-zis, întâlnirea cu persoane și lucruri neagreate, întâlnire în urma căreia pot apărea dezavantaje de o natură sau alta, iar suferința „despărțirii de ceea ce iubești” înseamnă despărțirea de lucrurile pe care ți le dorești sau de ființele pe care le iubești. Debutul acestei suferințe îl face îngrijorarea, iar sfârșitul îl constituie suferința provocată de pierderea în sine.
Așa cum se observă, în budism, suferința reprezintă o noțiune sinonimă cu nefericirea. Ea este o categorie non-valorică cu o bogata semnificație, ce implică atât bucuria, cât și durerea empirică, ea este, deci, desemnarea unei situații generale, din care fiecare ar dori să se elibereze. În acest context, atitudinea creștinismului față de această „suferință naturală” a omului este una cu totul diferită. În primul rând, în viziunea creștină, o astfel de suferință nu prezintă nici un fel de relație metafizică, ca în budism. Spre deosebire de budism, unde suferința naturală se constituie într-un fel de pecete, în creștinism capătă un alt sens. În viziunea creștină, suferința naturală trebuie biruită. Nu nimicită sau anihilată, cum pretinde Buddha, ci pur și simplu biruită. O atare biruință rezidă în faptul că din ea și prin ea se dobândesc valori: „Și nu numai atât, ci ne lăudăm și cu suferințe, bine știind că suferința aduce răbdare și răbdarea încercare și încercarea nădejde, iar nădejdea nu rușinează” (Ioan 5, 3-5), sau: „Binecuvântat este Dumnezeu… Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem și noi pe toți care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu” (II Corinteni 1, 3-4). (Pr. Prof. univ. dr. Nicolae ACHIMESCU
Sursa: Ziarul Lumina)