Relația dintre cunoaștere și credința în învățătura ortodoxă

Învățătura ortodoxă a accentuat întotdeauna caracterul de Realitate personală supremă a lui Dumnezeu. Ca Persoană supremă, Dumnezeu poate fi cunoscut de către noi, dar nu așa cum este cunoscută orice realitate personală sau obiectuală, ci într-un mod care, în ultima instanță, transcende orice cunoaștere, rezultând într-o comuniune personală de trăire.
Această comuniune dintre noi și Dumnezeu înseamnă, fără îndoială, și cunoaștere, dar nu o cunoaștere rațională, intelectuală și abstractă, ci o cunoaștere în credință și prin credință. În acest fel credința însăși devine cunoaștere, o cunoaștere izvorâtă din comuniune și trăită în comuniune, așa după cum și cunoașterea devine credință, o credință ca izvor de cunoaștere și comuniune.
Reiese de aici, în mod evident, relația de complementaritate existentă între cunoaștere și credință, o relație care face ca învățătura creștină să devină o învățătură vie, dinamică, generatoare de trăire pentru orice credincios.
Cunoaștere – credință
Din caracterul de Realitate personală supremă a lui Dumnezeu se poate trage concluzia că El nu poate fi dovedit exclusiv rațional, argumentele de dovedire rațională a existenței Lui devin insuficiente pentru motivul că Dumnezeu însuși este argumentul existenței Sale, că El nu poate fi supus niciodată logicii demonstrațiilor și închis într-un lanț cauzal. De aici putem deduce că credința în Dumnezeu nu este ceva inventat, ci ea este un dar. Ea e dată pentru ca Dumnezeu să poată realiza prezența Sa în sufletul uman.
Acest dar al credinței, această putere de credință, existentă în noi în tot timpul, în mod firesc, este pusă în mișcare și lucrează în noi prin Duhul Sfânt, prin Harul divin. Duhul face mintea noastră să simtă această putere din ea însăși. Credința „simte”, intră în contact cu realitatea Duhului din noi. Ea este pătrunderea credinciosului de Duhul și simțirea acestei pătrunderi.
Acceptarea prin credință este mai adecvată domeniului relației dintre om și Dumnezeu, dintre persoana umană și Persoana divină, și desăvârșirii acestei relații în planul veșniciei, oricât de evidentă ar apare necesitatea acestei relații și desăvârșirea ei în veșnicie ca sens al existenței. De fapt, sensul existenței inclusiv desăvârșirea ca sens final, oricât de evidente ar apare, nu se impun în mod științific, așa cum se întâmplă cu fenomenele naturii, care sunt repetabile și pot fi experimentate. Din acest motiv, acceptarea lor fermă are caracterul unei credințe. Mai precis, în actul recunoașterii lor se îmbină în mod paradoxal „existența lor și necesitatea acceptării lor în mod voit pentru menținerea existenței umane pe un plan superior unei existențe naturale a repetiției încheiate prin moarte”. Ca atare, în acceptarea lor este implicată și libertatea.
Domeniul acesta al relației dintre om și Dumnezeu este, propriu-zis, un domeniu al sintezei între evidență și credință, întrucât e un domeniu al libertății și al spiritului. Tocmai din această cauză, Sfântul Isaac Sirul afirmă despre credință că ea este „mai subțire decât cunoștința lucrurilor sensibile”, sau „mai înaltă” decât aceasta. Pe de altă parte, având în vedere îmbinarea credinței cu evidența unui domeniu superior, acest Sfânt Părinte mai afirmă: „Cunoștința se desăvârșește în credință și primește putere să urce sus și să simtă pe Cel ce e mai presus de orice senzație și să vadă lumina cea necuprinsă de minte și de cunoștința creaturilor… Credința, deci, ne arată de pe acum adevărul desăvârșirii, și în credința noastră aflăm cele necuprinse și care nu stau în puterea cercetării și a cunoștinței”.
Credința vizează întotdeauna domeniul celor lăuntrice ale persoanei. Când cineva nu se apropie de ea în iubire, nu se deschide. Ba nu poate fi cucerită prin analize, asemenea obiectelor, ci prin comuniune, prin revelația benevolă și reciprocă a două persoane. Dacă domeniul cunoașterii e îngrădit de legile naturii create, – supuse experiențelor și analizelor, tocmai prin această fiind un domeniu limitat, domeniul credinței e limitat doar de libertatea persoanei, dar când aceasta vrea să comunice, el se arată ca fiind nelimitat.
– „Oricâte veți cere în rugăciune cu credință veți primi”
Cunoștința se dobândește, așadar, prin metode de cercetare, pe când credința se câștigă prin încrederea simplă a unei inimi curate, în Dumnezeu. Avem aici o distincție de stări sufletești și de moduri de dobândire. Cunoștința își pune problema dacă e realizabil ceea ce ea cunoaște, în timp ce credința nu-și pune această problemă, ci se încrede în puterea lui Dumnezeu. Cunoașterea e aplicabilă naturii limitate între legile involuntare ale repetiției, motiv pentru care, acolo unde e cunoaștere există limitare, definiție. Exactitatea cunoașterii are ca revers îngustimea și repetiția, ei, pe când credința nu e supusă acestora, fiindcă e mai presus de fire, se ține departe de ea (Ps. 71, 13). În timp ce cunoașterea e marcată de teama de a nu pierde ceva din cele cunoscute, credința nu se teme de nimic, dacă rămâne statornică. Ea nu se teme că o să le piardă pe cele cunoscute de ea, nici prin moarte. Credința ne eliberează de legile naturii care ne conduc în mod sigur spre moarte, iar nădejdea susține în noi siguranța că nu vom sfârși în această moarte.
Nu există cunoaștere nelimitată, oricât de mult s-ar îmbogăți ea ca conținut. Conținutul și sfera credinței sunt însă nelimitate: „Oricâte veți cere în rugăciune cu credință veți primi” (Matei 21, 22), sau : „Nu vă împovărați cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune și prin ruga cu mulțumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu” (Filipeni 4, 6). În contrast cu cunoașterea aceasta care pune întreg conținutul ei pe seama ei însăși, și nu pe a lui Dumnezeu, credința condiționează conținutul ei de lucrarea harului divin: „Toate le pot întru Hristos, Cel ce mă îmbracă cu putere” (Filipeni 4, 13).
Trebuie menționat însă faptul că, după învățătura marilor Părinți ai Bisericii, cunoașterea poate îmbrăca mai multe forme. Astfel, cunoașterea care „se mișcă în cele văzute, sau în simțuri, și urmărește înșiruirea lor” poartă numele de cunoaștere naturală. Pe de altă parte, cea care „se mișcă în planul celor gândite (inteligibile) și prin mijlocirea lor în firile celor netrupești”, poartă numele de cunoaștere duhovnicească, întrucât ea primește simțirea în duh și nu în simțuri. Aceasta din urmă poate constitui și o transfigurare a simțirii prin percepție. De fapt, de o energie perceptivă a simțurilor, care nu poate fi redusă la materialitatea lor, vorbește și o anumită direcție din psihologia mai recentă.
Când prin cunoștință ajunge cineva la credință, acesta nu mai are nevoie de cunoștință. El a ajuns la o cunoaștere care transcende însăși cunoașterea. Dar în acest caz a încetat și credința. Amândouă sunt depășite în „vedere”. De aici deducem că există trei etape principale ale cunoașterii adevărate: cunoașterea naturală, care premerge credinței și ne conduce spre ea; cea care se dezvoltă împreună cu credința, dezvoltându-se împreună cu aceasta, în care domeniile lor nu se mai disting; și, în cele din urmă, cunoașterea care transcende atât cunoașterea cât și credința, izvorâtă din comuniunea plenară cu Dumnezeu. (Pr. Dr. Nicolae Achimescu)