Relația creștinului cu lumea

Există Dumnezeu și exist și eu. Dar, în afară de mine și de El există și lumea, pe care tot El mi-a dat-o mie. Mai mult, m-a făcut stăpân al ei și m-a pus s-o lucrez. Lucrurile par simple, dar nu e așa pentru toți. Există creștini pentru care lumea nu mai există. Contează doar ei, persoana lor particulară și Dumnezeu. Toată munca lor asupra lor înșiși, posturi, privegheri, rugăciuni sunt o afacere privată, cu care nimeni din afară n-are nimic de-a face. Astfel de oameni ar trece (și trec adesea, de fapt) pe lângă cel căzut între tâlhari (parabola samarineanului milostiv este spusă de Mâtuitorul: Luca 10, 30-36) cu cea mai mare indiferență. Treaba asta, cu oblojitul rănilor și alte îngrijiri paleative, nu e pentru ei. Oricum, acela, dacă „și-a furat-o”, a meritat-o el pe undeva, căci cine poate fi fără de păcat pe lumea asta? Cu siguranță i-a provocat el cumva pe agresori. De ce s-ar băga creștinul nostru meritoriu într-o treabă tenebroasă, în care pierde timpul și cine știe ce încurcături se mai ivesc, care nu-l privește în nici un fel, n-are nici un iz duhovnicesc și nu-i servește la nimic?
Credința se menține cu fapte înalte
Cam acesta ar fi modul de gândire al unui creștin care suspendă lumea. Pentru el, ajutorul dat altcuiva e o abdicare de la menirea sa spirituală, e o coborâre în „noroiul greu al prozii”. Credința se menține cu fapte înalte, cu spiritualitate. Eu pot să mă feresc de ispitele în care cad majoritatea oamenilor de azi: țin post, nu preacurvesc, aș fi în stare să renunț fără prea mare greutate la pașaport, telefonul mobil, internet și orice altceva dacă îmi dau seama că acestea ar putea să-mi pericliteze libertatea. Și aș mai face orice alte lucruri aș crede eu de cuviință că ar fi spre folosul meu duhovnicesc. Și atunci, de ce m-aș mai preocupa de pericolele pe care aceste lucruri le-ar putea aduce pentru alții? E treaba lor cum se descurcă, ei să dea socoteală.
Porți încă lumea în tine
Poți spune că nu te interesează lumea și cele ce sunt în ea, că tu îl cauți doar pe Dumnezeu și cele ce țin de partea elevată, a duhului. Conform acestui tip de gândire, să ne preocupam de lume este o deviere de la scopul nostru unic, care ne cheamă către Dumnezeu. Dar atunci, ca să fii consecvent cu propriile tale principii, ești ca un sihastru retras în pustie, te hrănești cu rădăcini și bei doar o cănuță de apă pe zi, nu mai ai păreri despre nimeni și nimic: nici referitor la președintele țării, nici la criza economică, nici la degradarea moravurilor în societate, nici la orice alt lucru, oricât de mărunt ar fi, care se referă la relațiile dintre oameni.
Cât timp însă mai ai vreo părere despre oricare dintre aceștia și orice altceva, înseamnă că porți încă lumea în tine, că îți pasă de soarta ei, și că nu poți, cinstit fiind cu tine însuți, să spui că ești dincolo de tot ce e lumesc.
Ajutorul dat aproapelui
Dezinteresul față de lume nu este totuna cu dezinteresul față de cei ce o locuiesc. Poate să nu mă intereseze mulțimea de preocupări frivole pe care le tot au oamenii, dar faptul că aceștia au preocupări frivole nu poate să mă lase indiferent.
Este nu doar în datoria mea de creștin ci și în legea iubirii să mă preocup de soarta aproapelui, e firesc să sufăr și eu pentru neputințele lui și sa încerc să fac ceva ca să le alin.
Nu poate să nu-mi pese că se ascultă atâtea manele sau atâta muzica disco lipsită de noimă numai pentru că eu pot să ascult acasă sau la filarmonică Mozart și Debussy. Nu trebuie să ascult și eu muzică proastă din solidaritate cu semenii mei, dar trebuie să fac ceva, cât și cum pot, ca și ei să asculte ceva mai bun. Acțiunea mea poate lua diverse forme, dar e clar că trebuie orientată către ajutorul dat aproapelui.
Învârtoșarea în patimi
Ispitele ne vin, mai întâi de toate, de la starea noastră păcătoasă, de la învârtoșarea în patimi. De aceea și izbăvirea va veni prin lupta cu patimile, pentru care suntem suficient de pregătiți, prin faptul ca ne-am făcut creștini. Iar nu prin schimbarea condițiilor pe care lumea exterioară ni le oferă. Prea adesea punem totul pe seama mediului neprielnic care ne înconjoară, facem tam-tam și ne tânguim. Aceste condiții externe, oricât de rele ar fi, sunt zero în raport cu dorința omului de a se mântui. Omul este înzestrat cu voință liberă. În plus, avem harul botezului, avem exemplele sfinților, avem scrierile Părinților. Toate ne susțin în lupta noastră cu întunericul.
Credința este ca un mers pe sârmă, iar sub noi este o prăpastie gata să ne înghită la fiecare pas greșit. Putem cădea pe o parte făcând din dezinteresul față de lume dezinteres față de semeni. Dar putem cădea pe partea cealaltă făcând din interesul față de lume ideologie. Ambele ipostaze sunt, din păcate, bogat reprezentate astăzi. De prima variantă a căderii ne-am ocupat până acum. Să vedem ce se întâmplă cu cea de-a doua.
Lumea este primită ca dar și ca obligație
Lumea ne-a fost dată de către Dumnezeu dintru început. Mai întâi, Domnul ne-a pus într-o grădină, în grădina raiului, cu sarcina clară și precisă de a o lucra. Deci avem de-a face cu lumea și cu munca asupra ei, mai întâi în calitate de stăpâni ai ei, așa cum ne-a fost dat să fim, apoi, după cădere, tot stăpâni, dar în același timp și robi, muncind din greu, câștigându-ne pâinea cu sudoare. Iar această muncă a noastră este menită să fie închinată lui Dumnezeu în euharistie: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate”. Așadar, chiar căzuți, menirea noastră rămâne aceeași ca la început: să lucrăm asupra lumii pe care să i-o închinăm apoi lui Dumnezeu.
Lumea este primită de către fiecare concomitent ca dar și ca obligație. De aceea devine necesară lucrarea „euharistică” a fiecăruia înăuntrul ei, ca muncă în care contează nu atât rezultatul transformator al acțiunii noastre, cât realizarea sinelui care se construiește prin intermediul acestei activități. Iar fiecare își face lucrarea după darurile pe care le-a primit.
Cum să aflăm calea cea bună?
De aceea lumea nu trebuie ignorată, cum fac adepții spiritualității pure, dar nu trebuie nici ideologizată, cum se întâmplă adesea atunci când ne ocupăm de ea. Ar trebui, ca să gândim corect, să avem gândul pe care îl are Dumnezeu asupra lumii, să avem mintea Lui, să facem lucrul pe care Dumnezeu însuși l-ar face dacă ar fi în locul nostru. Preferăm însă, pentru că e mai facil, să ideologizam înțelegerea noastră, adică să aplicăm câteva concepte, mai bine sau mai rău, prin ele să înțelegem și apoi să acționăm.
Și dezinteresul și ideologizarea sunt forme false de raportare la lume. Ele ascund realitatea dând impresia că spun ceva despre ea. Dar cum să aflăm calea cea bună? Lucrul nu este deloc simplu, sau este atât de simplu încât noi, cu felul nostru complex de a fi și de a înțelege problemele, nu mai suntem capabili să-l mai vedem. Buna raportare la lume ține de virtutea dreptei socotințe, pe care Dumnezeu e gata sa ne-o acorde, dacă o cerem cu sinceritate și cu smerenie de la El.
Paul CURCĂ
Sursa: www.crestinortodox.ro