Limba perfect despicată a președintelui – limbă rară, de polemist – a planat puțin în văzduh, apoi s-a repezit glonț asupra obiceiurilor care fac de baftă învățământul universitar românesc. „Plagiatul practicat de unii studenți, dar și de unii profesori, cumpărarea lucrărilor de licență, mita pentru promovarea examenelor” sunt doar câteva dintre aceste practici condamnabile, denunțate vehement de Traian Băsescu.
Gura prezidențială adevăr grăiește, surprinzând cu acuratețe năravurile dintr-un sport de masă, cum e de-un timp învățământul superior; care deseori coboară atât de jos, încât poate fi numit de-a dreptul inferior. Învățământul universitar românesc e ca un buldozer care nivelează populația, lăsând în urmă lanuri cu diplome de licență. Oameni nevinovați la mansardă sunt ambalați frumos, cu fundiță, în hârtia diplomelor universitare: diplome verzi, portocalii, roz, bleu cu picățele galbene; diplome de economiști, de ingineri, de avocați.
Chiar și acolo unde năravurile nu primează, mita pentru examene e înlocuită cu un alint numit „protocol”. Bineînțeles, protocolul nu e totuna cu abrupta șpagă sau cu foloasele necuvenite; protocolul presupune cotizația, oarecum voluntară, a unei grupe de studenți studioși, cotizație destinată domnului profesor pentru ca și el, ulterior, să dovedească în carnetele de note înalte calități umane, căci la urma urmei, oameni suntem cu toții.
Iar despre examenele de doctorat, ce să mai vorbim… Sunt destui profesori care cer peșcheș pentru a te accepta ca doctorand, cer așa, o bagatelă de vreo 5.000 – 10.000 de euro. Vrei ca peste un timp să te dai mare în cimitir și să-ți scrie pe cruce „răposat doctor”? Atunci, ieși la interval cu banul.
Despre doctoratele românești se mai poate spune că reprezintă o îmbinare a cunoștințelor științifice cu cele de artă culinară; pentru că nu se pomenește examen de doctorat în țara românească, fără friptane în sânge, coniacuri franțuzite și icre negre, toate pe spezele candidatului la jilțul doftoricesc. Bineînțeles că, de cele mai multe ori, chiolhanul de final este cel mai reușit capitol din teza de doctorat, pentru care autorul primește un călduros „magna cum laudae”.
