Regizori cu pile și regizori veritabili

Tocmai s-a încheiat a opta ediție a ”Serilor filmului românesc”. Indiscutabil, această artă a făcut la noi niște pași, cel puțin în privința recunoașterii internaționale, dacă nu a valorii. Îmi aduc aminte cum, acum vreo zece ani, mi se părea suspect că, din senin, țările occidentale au căzut în adorația filmelor românești, gheboșându-le sub laude și decorații.
Inexplicabil mi se părea atunci că alde Mungiu și Porumboiu stârneau ropote de aplauze și ovații, venite din partea unei lumi, cu a cărei aroganță – poate și exigență – am avut ani în șir de-a face. Aceiași critici de film și aceiași spectatori occidentali, habarniști la arta unor regizori ca Mircea Daneliuc și Dan Pița, cădeau brusc în damblaua românească. Aceiași spectatori și aceiași critici vestici, care nu mișcau un degețel nici măcar la creațiile lui Nae Caranfil, dintre care se distinge fantasticul ”Restul e tăcere”, mureau de dragul filmului ”Patru luni, trei săptămâni și două zile”.
Bineînțeles că în spatele acestui viraj spectaculos șad și eforturile băieților cu ochi albaștri. Din culise, se aranjează multe. Culisa bătrână face treaba bună. E în fond aceeași regie ca în lumea literară.
Filme bune în România s-au făcut mereu, dar Apusul a rămas orb, mut și surd la ele, cu mici excepții, numite bunăoară Liviu Ciulei – autor de filme cu mare artă – și Sergiu Nicolaescu – autor de filme cu un destul de mare tembelism.
Partea bună e că, între timp, au apărut regizori și actori mult mai valoroși ca Mungiu și Porumboiu, ori Ion Sapdaru și Teodor Curban. I-aș aminti pe Radu Jude sau pe Igor Cobileanski, cel de peste Prut. La fel cum, în literatură, alături de scriitori cu solide proptele, au apărut și talente veritabile.
Iar toată emulația asta – recunosc – aduce pentru România un frumos și consistent beneficiu de imagine. O imagine dintre cele mai favorabile.
Probabil că, făcând socoteala, asta e ceea ce contează.