Aflându-mă, cu treburi jurnalistice, într-o țară pe care norocul a așezat-o în mijlocul Europei, un coleg de meserie, dar care își tocea pixul în acea lume fasonată, m-a întrebat dacă nu vreau să îl văd pe rege venind la serviciu pe bicicletă. M-am mirat de două ori: o dată pentru că nu credeam că o majestate, unsă de Dumnezeu să păstorească muritorii, are serviciu. A doua oară m-am mirat că un suveran nu se deplasează cu Rolls Royce-ul, ci cu modesta bicicletă la care au început să renunțe chiar și chinezii. Serviciul, în sensul de slujbă, ne este rezervat nouă, pălmașilor. Regii, care stau cu sceptrul la un lat de palmă de tronul Celui de Sus, nu coboară la orarul zilnic al unei meserii remunerate. Mă rog, în acea țară regele se ducea dimineața la Palat călare pe bicicletă și se întorcea după opt ore de nădușit în numele nației, acasă la nevastă, scuzați, la regină. Programul meu s-a complicat subit în acea deplasare și am ratat șansa de a o vedea pe majestatea sa pedalând la invenția cu două roți, ghidon și combustibil în rezervorul țurloaielor. Azi, joi, când scriu aceste rânduri, l-am văzut pe premierul român Tăriceanu, apologet al motoarelor cu ardere internă, colecționar de hârburi istorice care scot fum prin coadă, asudând spre Guvern călare pe vehiculul pe două roți. Spre amuzamentul general, în spatele primului ministru, pedala vânjos un tânăr sepepist care își exercita, în premieră, obligațiunile de pază și protecție călare pe un mijloc de deplasare similar. Semnala premierul cu mâna întinsă intenția de a face la stânga, semnala și omul cu pistol aceeași intenție, așezat cu doi pași mai îndărăt. Într-o intersecție, dinainte anunțată presei, Tăriceanu a făcut declarații. Păi dacă face Băsescu declarații la ieșirea din cârciumă de ce n-ar face și primul ministru la descălecarea de pe bicicletă? Liberalul, bine dispus, a îndemnat populația metropolei, pentru a scăpa de smog și otrăvirea plămânilor, să meargă la slujbă pe jos, cu bicicleta sau în mijloacele de transport în comun. E mai sănătos și mai patriotic. Dacă n-aș trăi într-un București otrăvit, aș râde. Premierul se ține de snoave. Dar trăiesc în cea mai poluată capitală europeană. Bucureștenii, din motive de poluare și stres, trăiesc în medie cu patru ani mai puțin decât orășenii din Râmnicu Vâlcea, să zicem, sau Piatra Neamț, copiii, până la vârsta de patru ani fac, în proporție de 80 la sută, polipi. Nu e de râs, ci de plâns. Iată de ce am luat în serios îndemnul primului ministru și am notat primul gest european într-o Românie dispusă să râdă de orice. Nu întâmplător ni s-a dus vestea că râdem și de propria noastră moarte.
Țările cu care ne-am cununat din Europa Occidentală, formând marele club al celor 27, au obținut, la capătul multor acțiuni de acest gen, performanța de a trăi în orașe curate, pline de flori, iar în lumea lor râurile, chiar și atunci când traversează metropole, sunt limpezi. Nu știu câți bucureșteni, în graba zilnică, au renunțat la serviciile din ce în ce mai constisitoare, e drept, prin scumpirea benzinei, ale autoturismului personal. Dar sămânța odată aruncată va germina. M-am simțit, urmărind la televizor gestul parcă în joacă al premierului, mai european decât în alte zile. Mi-am amintit vechimea stilată și igienică a Bruxellesului, Luxemburgul care este o țară-parc, cu vestigii istorice păstrate cu infinită grijă, chiar și Parisul care mai păcătuiește uneori, mai spre periferie, prin neglijențe gospodărești mărunte. Întâmplarea de la București a coincis cu o alta, mai adâncă în semnificații, petrecută la Castelul Peleș din Sinaia. Familia regală a făcut prima primire de diplomați la așezământul statornicit de Carol I, întemeietorul de fapt al României moderne. Ne reluăm, încet, greoi, dar ne reocupăm poziția în lumea bună a Europei din care ne-a alungat crivățul roșu din Răsărit.
