”Regele” Țării de Foc (III)

Motto. Călători & călătorii în cultura română? Prea puțini. „Exploratorul“, ca tip antropologic, rămâne mai degrabă o raritate, la noi: în afara generosului Anton Lupan, călătorind către Țara de Foc la bordul goeletei „Speranța“, – personaj ce este, hai să fim realiști, doar o plăsmuire literară a lui Radu Tudoran – inspirat de epopeea lui Popper, (n.a.) – memoria oricărui cititor cultivat pare – pe drept – incapabilă să rețină vreo altă figură modernă, emblematică, un alt personaj-mit, de român descoperitor – explorator, pentru a relua sintagma lui Mircea Eliade. Oare de ce? Poate pentru că noi, genetic…”locului ne ținem”? Nici n-aș mai adăuga, că ar fi prea evident…și trist. De fapt: noi…”cum am fost, așa rămânem”. Prea modești, neștiind să ne revendicăm izbânzile, să ne cinstim și promovăm valorile. Pentru că da, avem români vrednici, care au explorat, au scris, botezat hărți și ținuturi, până la ei, necunoscute: Spătarul Milescu, Ioan Tical Romano, Iulius Popper, Basil Assan, Dimitrie Ghica-Comănești, Emil Racoviță, și mulți alții.
”Necunoscutele sunt, în cazul lui Iuliu Popper, mult mai numeroase decât cunoscutele”, constată, pe bună dreptate, părintele Petru Moga din Câmpina. Cel ce merită deplin (ca să-l citez aici pe competentul geograf român Silviu Neguț, autorul prefeței) ”o adâncă plecăciune” pentru restituirea, către români, a scrierilor marelui explorator și întreprinzător. Pe care slujitorul bisericii și-o asumă cu smerenie și modestie, notând cu minuscule, pe o pagină secundară, de început: ”Preot Petru Moga, traducător”. Și nu este vorba doar de misterul morții sale, la numai 36 de ani, cu doar o zi înainte de a câștiga, definitiv, un proces cu unul dintre corupții guvernatori ai Țării de Foc, cât și de o ”prejudecată”, otrăvită, argentiniană – prezentată chiar în manualele școlare de acolo, până acum câteva decenii! – conform căreia exploratorul român ar fi exterminat o parte a indigenilor locali. ”Nu poți găsi nicăieri vreun element care să susțină imaginea de exterminator. Este un fals grosolan – devenit, însă, loc comun în istoriografia argentiniană mai veche. Probabil, pentru a elibera de vina aceasta, unele personaje foarte importante – în epocă – ale istoriei și politicii argentiniene. Personalitatea copleșitoare a inginerului român n-a putut fi, nici până azi, complet, curat asimilată de cultura Argentinei. Putem vorbi și azi – la Buenos Aires – de o dublă și contradictorie percepție a excepționalului ”personaj” numit Popper. Biografiile lui argentiniene sunt ”viciate” de aprecieri extreme, opuse: și referințele critice, dar și cele laudative sunt excesive, ambele. De fapt, ce altă replică ar putea fi dată – după un secol – ponegritorilor lui Popper, decât constatarea de bun-simț a părintelui Moga? ”Ce român a putut ajunge, prin puterea, mijloacele și voința lui, la ”capătul lumii”.. – în ultimii ani ai secolului XIX – ca să-i extermine pe băștinași!?”
Dovada patriotismului românesc al acestui – am putea zice, în sens pozitiv– aventurier român, stă faptul că el a ”botezat” reperele geografice descoperite, atunci, de el, acolo, cu nume românești. Care-s și acum valide, valabile și rămân scrise pe hărți. De exemplu, o culme montană se cheamă – și azi – ”Carlos de Romania”, apoi…există acolo, un râu numit Carmen Sylva…dar și multe alte vârfuri montane, ori râuri, se numesc: Lahovary, Sinaia, Vasilica, Lacul Broșteni, Valea Iașilor etc. Un râu de mari dimensiuni a primit chiar numele descoperitorului: Popper!
Popper nu putea fi, repet, un ucigaș de aborigeni. Iată cum prezintă el – ca un veritabil savant antropolog – întâlnirea sa primă – cu risc, cu firească teamă, de expediționar! – cu triburile sălbatice de indigeni, în raportul – îndelung aplaudat – prezentat Academiei argentiniene, la 5 martie 1887: ”Mi-a fost greu a distinge sexurile lor, dar acum, după o îndelungă practică, am formulat o regulă aproape infailibilă: un indian care poartă un arc cu săgeți e un bărbat, un indian care poartă în spinare o sarcină grea…este o femeie.” Mai mult – ceea ce mi se pare memorabil – Iuliu face observații anatomice – dar și, involuntar, estetice ! – demne de un savant: constatarea că țâțele aborigenelor erau, majoritar, fleșcăite…cu excepția câtorva sâni… ce erau – scrie Popper – drepte, făloase, demne chiar de penelul unui pictor ”. „Unicul ornament – scrie el, parcă anticipând și criticând moda cochetelor de azi – ce am observat la femeile «sălbatice» ale Țării de Foc, consistă într-o brațeletă modestă, de scoici calcaroase. O modestie care le face mai apreciabile în ochii unui bărbat «civilizat», ca mine…” Acest uitat Popper ne oferă, prin viața și experiența lui – absolut fabuloasă – un exemplu, un îndemn pentru fiecare dintre noi: să nu uităm să visăm, să încercăm…să o luăm de la capăt! Nu mă pot abține ca – prin comparație directă cu ai noștri ”administratori” numiți politic, să citez din jurnalul lui Popper, cel care dorea, visase, încercase să schimbe, să învie, să aducă la civilizație un tărâm uitat total de administrația ”centrală”: ”Aici, în Sudul extrem al continentului sud-american, e numit de Centru un guvernator, un secretar al lui…și câțiva umili funcționari. Toți aceștia merg să caște de plictiseală în acel exil, neavând altă misiune și rost decât să se uite unii la alții, să mănânce atunci când e de mâncare și să doarmă atunci când le e somn. Guvernatorul acestor teritorii uitate și bogate – și încă necunoscute de către Capitală – se aseamănă perfect cu un general fără soldați, unui rege fără supuși sau unui cap fără corp.”
Concluzie. Consider că ar fi un gest firesc de mândrie națională dacă românii (Statul, Academia Română, alte instituții ) ar face demersuri pentru readucerea în actualitate a vieții și operei acestui mare român, evreu ca etnie. Prin tipărirea operei lui complete și valoroase, prin comemorarea personalității lui inclusiv acolo, la capătul lumii, în Țara de Foc a Argentinei. Acolo unde munți, văi și ape poartă și azi frumoase, neaoșe denumiri românești.