”Regele” Țării de Foc (I)

Motto. ”E greu să descrii plăcerea pe care o simți când respiri mireasma codrilor noștri, după ce ai suferit din cauza funestelor degajări de vapori din pădurile tropicale ale Americii Centrale, sau când asculți trilurile armonioase ale privighetorii noastre, după ce ai auzit țipătul jalnic al papagalilor din Sumatera. Este fără seamăn contrastul coloristic pe care-l oferă rodnicele noastre câmpii, după ce ai văzut monotonul pampas patagonez, iar grandioasa panoramă a masivului «Rocky Mountains» își pierde farmecul în fața poeticelor peisaje ale Carpaților noștri.” (Iuliu Popper)
În rândul unor mari personalități române care sunt azi – pe nedrept – uitate, se numără și Iuliu Popper. Un expediționar și întreprinzător fabulos, un personaj pe drept considerat legendar. Cel care a fost – la cumpăna secolelor XIX-XX – primul cercetător și promotor al arhipelagului sud-argentinian Țara de Foc. El a fost apreciat, nu fără temei, ca fiind ”Regele Țării de Foc”, a devenit erou de romane (între care ”Ultima speranță”) și de film (”Tierra del Fuego”, lansat cu mare succes la Festivalul de la Cannes, în 2001).
Eu, unul… am trăit o adevărată revelație citind cartea consacrată eroului nostru de părintele Petru Moga, de la Biserica „Sf. Nicolae” din Câmpina (doritorii pot găsi volumul (Iuliu Popper – ”Țara de Foc”, Ed. Bizantină, 2013) în magazinele ce vând cărți, icoane și tipărituri bisericești, din mallurile sucevene. Părintele Moga a tradus și publicat o parte a scrierilor inginerului român, făcând și cercetări ”la capătul lumii” (ajutat, salutar – și pentru noi, cititorii – și de faptul că fiica sfinției-sale e măritată acolo, cu un argentinian) – inclusiv în muzeul consacrat de argentinieni la Ushuaia, în Țara de Foc, celor doi mari români ce au explorat ținutul: Popper și Emil Racoviță, cel care va ajunge în zonă la câțiva ani după Popper.
Însăși biografia acestui Om impresionează! S-a născut în 1857 – cu un secol înaintea mea… scuze! – la București, într-o familie de evrei așkenazi, emigrați din Polonia. La 18 ani, pleacă la Paris, unde absolvă, strălucit, Politehnica, devenind, în 1879, inginer de mine. Se susține singur, dând meditații pentru a-și plăti cursurile la Sorbona. Vorbea curent: germana, româna, idiș, spaniola, franceza și engleza. Avea noțiuni – salvatoare, utile în explorările sale de la ”capătul lumii” – de italiană, latină și greacă. A călătorit, cu folos, în lumea întreagă (ceea ce era o performanță rară pentru acele vremi). A fost la Constantinopol, apoi în Egipt (unde a fost angajat ca șef al administrației Canalului de Suez!). Dar… Iuliu al nostru… nu era omul care să „mucegăiască” într-o funcție… chiar excelent plătită. Face o călătorie în Orient, ajungând până în India, China și Japonia. Revine în România în 1881, după care călătorește în Indonezia, apoi în Alaska, Canada, SUA. Aici este angajat să lucreze la proiectul final al sistematizării și canalizării orașului New Orleans. După un an – în 1882 – inginerul român este angajat pentru a finaliza planul de dezvoltare al portului Havana. Urmează Mexicul, unde guvernul îl angajează drept șef-cartograf. Traversează apoi Brazilia, iar la vârsta de 28 de ani (!?) ajunge la Buenos Aires.
Au urmat opt ani argentinieni, cei mai bogați în descoperiri și revelații. Și de muncă de cercetare, în slujba cunoașterii, explorării ținuturilor din Sud, ce era, atunci, încă un soi de ”terra incognita”… un fel de ”no man’s land”… pe care românul spera să îl pună la dispoziția guvernului central. Se pare că această ambiție ”generoasă” i-a adus și moartea – la numai 36 de ani – încă neelucidată până azi.
Popper era un om, o persoană greu de ignorat, ce ieșea, involuntar, în evidență în orice societate s-ar fi aflat. Era ”un bărbat înalt, cu ochi adânc albaștri, cu o barbă blondă, o persoană impresionantă și inteligentă, căreia nu-i puteai rezista, nici ca bărbat… nici ca femeie” – va scrie, îndrăgostită brusc de ”exoticul personaj”, în jurnalul ei, o doamnă argentiniană, din high-life-ul acelor ani. În 1891, Popper îi scria lui George Lahovary, secretarul Societății Geografice Române (al cărui nume tocmai îl dăduse unui munte masiv, de 833 metri): ”Eu, un român (sic!), am fost, fără a mă lăuda deloc, primul om civilizat care a explorat, amănunțit, teritoriile necunoscute ale Țării de Foc, pe care mi-am propus s-o aduc pe calea progresului și s-o populez cu europeni vrednici. Dar ecourile vrăjmașe venite, simultan, din partea ambelor țări (Argentina și Chile, n.a.) concret, ne-au impus să susținem lupte îndelungate și grele, vrăjmășești, ca să facem față bandiților susținuți de ambele țări.”
Dar… Inteligența, hotărârea cu care Popper a știut, a izbutit să apere de bandiți coloniile întemeiate de el acolo sunt parcă desprinse din poveștile noastre istorice cu voievozi ori din cele cu haiduci. Un singur exemplu: având numai trei soldați înarmați cu puști funcționale și muniție ”pe sponci”, Iulius construiește și amplasează, pe culmile defileului de la intrarea în colonie (după modelul domnitorilor români apărători ai pământului străbun – inclusiv – ori, poate, mai ales prin istețime, nu doar prin forță!), zeci de ”momâi”, cum le numește el, îmbrăcate în haină militară, spre descurajarea bandiților violenți, ce atacau colonia, în scop de jaf. Totodată, trimite un subaltern fidel și curajos, să fugărească în pampas caii atacatorilor, astfel derutați și speriați de mulțimea – neașteptată – a ”trăgătorilor” militari, de pe culmi. Dar asemenea provocări, pericole și agresiuni erau dese, atunci, acolo. De aici meritul acestui cercetător, savant competent… dar și aventurier (în sensul cel bun al termenului) om… iubind – mai ales! – riscul, provocările…
Ne revedem în ediția următoare.