“A domnit cât Ștefan cel Mare” – titra ieri un cotidian românesc și e adevărat: Fidel Castro Ruz a stat la cârma Cubei 47 de ani, din 8 ianuarie 1959 (când, în fruntea gherilelor sale, a cucerit Havana) și până alaltăieri, 31 iulie, ora 18 și 22 de minute, când și-a semnat un fel de testament, delegând funcțiile sale în sarcina fratelui Raul.
Zece președinți americani, șapte conducători ai URSS și ai Rusiei sau, dacă vreți, cinci lideri de stat ai României – cam atâția au încăput în “epoca Fidel” a Cubei. Tenace și norocos, încăpățânat și bun orator, aparent nemuritor și deloc rece, Fidel Castro a fost contemporan cu imperii între timp năruite. Vreme de decenii, a oferit un model pentru dezmoșteniții Americii latine sau pentru unii studenți hipioți de la Harvard, a făcut să scrâșnească măsele de generali de la Pentagon și, mai ales, a făcut să spere milioane de cubanezi de toate vârstele care l-au simpatizat și l-au apludat – în timp ce alți cubani, părinți și fii, l-au detestat de la bun început.
Fidel Castro a fost un dictator, ca orice lider al socialismului real. Un dictator care a înlocuit un alt dictator dar, spre deosebire de primul, le-a vorbit supușilor săi despre egalitate. Cuba e țara ale cărei închisori găzduiesc de decenii opozanți politici sau ziariști care au avut o clipă naivitatea de-a crede că libertatea și egalitatea de care vorbea “el lider maximo” chiar pot exista în socialism. Ajuns sub povara bătrâneții, Fidel s-a uitat în jur și, dintre toți cei care, teoretic, îl respectă încă, n-a avut încredere decât în fratele său. Ceaușescu privea spre soție sau spre fiul cel mic. Tot spre fiu a privit Kim Ir Sen, în Coreea de Nord. Teoretic, și Fidel ar fi putut privi spre un fiu de-al său. Dar spre care? E concurență mare: are nu mai puțin de șase sau șapte. Tot teoretic, marxismul este incompatibil cu succesiunea tată – fiu, proprie monarhiilor. Adevărul este că, de fapt, cu toată aura sa de rebel perpetuu, Fidel Castro este, de 47 de ani, regele socialist al Cubei.
Fidel Castro a fost, cred, cel mai carismatic dintre liderii de tip sovietic ai secolului XX. Odată cu retragerea lui (definitivă?), mai face un pas înapoi încrederea în rețeta fericirii care altădată promitea o salată miraculoasă făcută din marxism, revoluție, curaj și ardoare ideologică, presărată cu opozanți tocați mărunt.
Din acest motiv cred că, odată cu Fidel, un anume gen de revoluție (anunțată de Lenin și revendicată de atâția alții) se retrage în manuale. Fidel este omul care stinge, ducându-se el însuși la culcare, câteva dintre ultimele felinare ale comunismului.
