Regele e gol!

A curs multă cerneală după obținerea bronzului la Europenele de handbal feminin, s-au spus destule, și vrute, și nevrute, tonul articolelor a oscilat în funcție de dinamica rezultatelor, explodând de entuziasm după finala mică – oricum, Naționala lui Voina și-a consolidat poziția de lider în topul simpatiei nației. Poate și pentru că nu prea avem cum și de ce să investim sentimental alt unde.
Chiar dacă rămâne campion al interesului general, fotbalul nu mai oferă de multișor decât frânturi de satisfacții blegi și un nesfârșit prilej de bârfe: ce-a declarat ăla, ce-i răspunde ăllalt, pe cine a mai înjurat birjărește Pantilimon, care mai e starea IQ-ului lui Gigi Becali, cine se mută de aici dincolo, ce fac gagicile vedetelor… și cam atât. Pe fondul unei degringolade generale, doar handbalul feminin se menține la un nivel constant-onorabil; în rest, iarnă și fum. Succesele unor pugiliști rămân performanțe individuale, fără prea mare legătură cu starea generală a sportului românesc aflat în regretabilă pierdere de altitudine, și nici cu aceea particulară a boxului autohton.
Pe undeva, firesc: ăsta-i trendul. Dacă n-avem performanțe în nici un domeniu, e-n firea lucrurilor să nu apară nici în sport. Am ajuns să ne bucure până peste poate o medalie de bronz, când tricolorul românesc era, într-o vreme, prezență obișnuită pe catargele festivităților de premiere – la gimnastică, handbal masculin, canotaj, scrimă, natație etc., ba chiar și la fotbal, dacă ne gândim la antica performanță continentală a „Stelei”. Cum importăm nonșalant praz, fasole, pere, castraveți, „rezolvăm” aidoma și cerințele pieței interne a sporturilor: aducem de afară. Soluția lasă iluzia c-am fi în ton cu lumea, dar pârâie și plesnește când se ajunge acolo unde doare mai tare: reprezentativitatea națională. Marea victorie a handbalistelor tocmai asta-i: echipa s-a întrupat aproape din nimic.
Norvegia are 4 milioane de locuitori și 180.000 de handbaliste legitimate. Noi, la o populație de cinci ori mai mare, numărăm doar… 280 (!!) de echipiere în scriptele Federației. Ce să mai spunem despre Franța, care dispune de 420.000 de handbaliste legitimate! Voina poate alege 20 din 280, în vreme ce selecționerul francez are la dispoziție aproape jumătate de milion de opțiuni! Văzut din perspectiva acestor cifre, locul III la Europene e-o adevărată minune. Și minunile țin cât țin. „Oltchim” nu mai are adversari în campionatul intern după griparea „Rulmentului” Brașov, se va plimba pur și simplu de formă într-un șir de neinteresante etape cu rezultatul dinainte cunoscut. Una câte una, fetele se vor retrage de la Națională, fie din pricina vârstei care nu iartă (Vărzaru, Tolnai, Gâlcă ș.a.), fie că talentele de mare excepție gen Neagu se vor îndrepta firesc spre alte campionate, nu atât (sau nu numai) din pricina tentațiilor materiale, cât pentru simplul motiv că n-au cum progresa într-un campionat cu o singură echipă.
Doar n-or să se bată singure! Dramatic revelată de recentele Europene, cvasi-inexistența bazei de selecție este, de fapt, generală la noi și-i valabilă în toate ramurile sportive. Centrele de copii și juniori, atâtea câte sunt și cum sunt, au menirea să perfecționeze deprinderi cât de cât însușite, nu să inventeze talente luate de la zero. Dispariția maidanelor, conjugată cu înmulțirea obligațiilor și tentațiilor copilăriei, lasă sportul în coada intereselor familiei, dispusă mai degrabă să-și dopeze odrasla cu engleză și meditații pentru olimpiadele școlare – asta în măsura în care izbutește s-o scoată de la computer, televizor, CD-player.
Ceea ce pe vremuri se numea „baza de mase” s-a subțiat până aproape de dispariție. Odată cu mingea de cârpă și cu dispariția maidanelor a murit mini-fotbalul de cartier, animat de sumedenia echipelor alcătuite, la propriu și la figurat, din „pitici”. Cine le-a mai întâlnit în ultima vreme? Pe o singură stradă din actualul cartier sucevean Ițcani erau programate săptămânal, în anii ’50-’60, două-trei meciuri între echipe de copii angrenate într-un campionat sui-generis, disputat cu ardoare până la capăt, chiar dacă se bătea mingea cu piciorul gol, se mai spărgea câte-un geam și ieșea gospodina să-i otânjească pe competitori cu jordia. Acum, liniște și pace – asfalt și…nimic!
Cifrele total dezechilibrate privind aria de selecție pot justifica, în prag de nou an, clamarea dureroasei constatări că, de fapt, „regele e gol!”