Am lipsit din țară trei luni. Nu mai mult. Când m-am întors, blocul zgârie nori privat de lângă Spitalul Filantropiei crescuse cu cel puțin 20 de etaje, și acum domină Piața Victoriei. Nu însă și podul public de la Băneasa, unde s-au mai ridicat doar vreo trei stâlpi, și nu vezi mai mult de un utilaj, două, pe lângă el. Mai am puțin și plec cu mașina spre vest, ca la fiecare sfârșit de august, și presimt că șoseaua Timișoara-Lugoj o voi găsi la fel de jalnică precum în anii precedenți– anul trecut strânseseră niște utilaje de pe ea, dar la ce serviseră utilajele în anii în care au fost desfășurate rămâne un mister. Cu ajutorul unui raport despre infrastructură al colegilor mei de la Societatea Academică din România (www.sar.org.ro) lansat săptămâna asta, din care veți afla că nu banii lipsesc, am ajuns și eu la un nou indicator al capacității statului, numărul de kilometri de drum public reparat sau construit pe lună față de cât îți propui. După acest criteriu, statul nostru membru în Uniunea Europeană e de fapt un stat foarte slab, că e clar pentru toată lumea că nu facem față. O veche definiție a statului slab spune că acesta e incapabil să manifeste voință politică. De ce, că nu vrea sau nu are de unde, nu mai interesează. Măsori capacitatea administrativă prin indicatori ca numărul de kilometri pavați sau poduri construite față de cât ți-ai propus, și pe măsură ce evoluezi, diferența ar trebui să se reducă. Dar nu se reduce la noi, se cască precum o gaură neagră care așteaptă să înghită și banii europeni pentru a lăsa tot niște urme firave în peisaj. Primăvara asta am fost la vreo două reuniuni de experți ale președinției germane a UE despre dezvoltarea Mării Negre, unde majoritatea înclinau să se pună banii pe o autostradă, care să înconjoare perimetrul mării prin Moldova, Ucraina, Rusia, Georgia și Turcia. Ce frumos ar fi, am putea merge cu mașina în Crimeea după aceea. Dar cum eu am fost deja recent prin mai toate țările astea, și am și exemplul nostru mereu proaspăt în minte, mi-am permis să spun că ar fi bani aruncați. Nu am vedea un kilometru de autostradă. Nu poți construi infrastructură decât în țări cu un nivel rezonabil al corupției, să zicem 10% din costul total. În Crimeea, că tot veni vorba de ea, anul trecut au fost cel mai mare număr de turiști din istoria regiunii, ceea ce nu mă miră, pentru că e superbă, mai frumoasă ca Spania. Dar în statistici contribuția turismului la produsul intern a fost cea mai mică de după 1989, sub 2%.
Corupția e un factor major al ineficienței. Muncitorii de la lucrările de la stat lucrează în același timp la unele private – ieri m-am trezit cu o trupă în grădină oferindu-și serviciile, care ar fi trebuit de fapt să fie la cârpit DN1. Companii cu întârzieri cronice câștigă noi licitații, din care iau noi avansuri, deși nici nu ar mai trebui să fie eligibile. În general, la licitațiile noastre nici nu ar trebui să-i primim pe acei constructori care nu au câștigat niciodată contracte în sectorul privat. Nu ne trebuie firme abonate la stat, ci o competiție acerbă pentru contractele astea, ca să selectăm pe cei care pot termina mai repede și mai bine. Dar chiar credeți că asemenea lucruri evidente nu vin în minte celor care organizează licitațiile? Parcă nu îmi vine să cred.
Al doilea domeniu după infrastructură unde totul pare că e mereu de făcut este educația. Comisia prezidențială condusă de Mircea Miclea a enunțat niște obiective foarte ambițioase, dar destul de contradictorii între ele și prost digerate ca impact. La un punct se admite pentru prima dată că autonomia universitară a generat corupția, la altul se spune că universitățile trebuie să devină libere să dea singure doctoratele și titlurile fără acreditare de la minister. Intențiile sunt bune, priza la realitate e slabă. Tot un grup de experți ai lui Mircea Miclea au lăsat moștenire niște legi, pe care după o oarecare revizuire noul ministru Cristian Adomniței le-a adoptat. Conform acestora, copii noștri vor fi obligați să meargă la grădiniță de la trei ani, și vor avea parte și de un liceu obligatoriu. Dar grădinițe de stat suficiente nu avem nici la ora asta, la vreo jumătate din numărul de copii, și nici vreun mecanism ca statul să aloce banii pe copil și pentru sectorul privat, astfel încât să încurajăm dezvoltarea grădinițelor private, care ar primi alocații de la stat dacă iau și copii cu venituri modeste. Cu liceul, ce să mai vorbim? Ce ne trebuie nouă sunt licee profesionale, dar de bună calitate, nu precum cele de azi. Ce rost are să creăm o clasă pseudoeducată, a cântărit cineva riscul ca acești oameni să devină șomeri pentru că nu vor mai fi interesați de anumite slujbe neintelectuale? Precedenta dată când România a creat studenți mulți și locuri de muncă puține pentru ei a fost după primul război mondial. O întreagă generație decepționată a ajuns în Garda de Fier, pentru că omului cu liceu nu îi mai place să vândă bilete de parcare (în America o face, dar pe noi ne-a învățat comunismul altfel). Dl Adomniței pare bine intenționat, dar el folosește același aparat defectuos al ministerului ca și dl Hârdău, alt om cu bune intenții. Cu toate astea, a luat microbuze pentru elevii din mediul rural fără să aibă un calcul realist dacă există benzină, șoferi și drumuri pentru ele, și acum multe stau pe jantă.
Capacitatea infrastructurală, adică de implementare a obiectivelor în practică, este un obiectiv cheie, că e vorba de educație sau de transporturi. Ambiția guvernanților trebuie să pornească de la a reforma ceea ce dăunează acestei capacități, înainte de a ajunge la reforme radicale, altfel marile viziuni vor deveni tot atâtea mari dezamăgiri, alimentând și mai mult cinismul unui public obosit de reforme multe și realizări puține.
