Ceea ce s-a întâmplat acum câteva secole în urmă în Biserica occidentală a consacrat acest binom – Reformă și Contrareformă. Cu sau fără ghilimele, schimbările impuse de Luther au fost catalogate ca reformă urmată, după câtva timp, de un anumit grad de revenire la status quo-ul inițial, catalogat ca o Contrareformă. Dar și aceasta, contrareforma, la rândul ei era o adevărată reformă pentru că revenirea era departe de a fi revenire la situația inițială și era doar o corecție a Reformei. Avem de-a face de fapt cu doua reformă sau mai bine zis cu o îndulcire a reformei inițiale.
Expresia cel mai des folosită în România ultimilor ani este reformă. Se reformează ”în draci”. Se reformează orice. Statul, parlamentul, partidele politice, ministerele, sindicatele, societatea civilă, mentalitățile, administrația, sistemul electoral, comportamentele, moda, tot dar absolut totul este amenințat de declarații extrem de belicoase de reformă. Reforma care se implementează, se accelerează, se reaccelerează, reforma care se reia, se revine asupra ei, se continuă și iar se reia în funcție de cum se schimbă cei care sunt responsabili cu reforma.
Cu cât se reformează mai mult, cu atât senzația este că se stă pe loc dacă nu se dă impresia de regres. Pe bună dreptate ne întrebăm dacă în această situație nu era mai înțelept să existe o mare ”contrareformă” care, ținând cont de puternicul apetit românesc pentru negație, ar fi rezultat într-o reformă de toată frumusețea. Nu avem o reformă foarte dură și din temelii care ar fi fost necesar să fie îndulcită la ceva timp de o ”contrareformă de catifea”. Reforma noastră este de fapt o contrareformă sau în cel mai bun caz reformă și contrareformă în același timp.
Cum altfel ne putem explica ”munții” de reglementări de tot felul. Cereri de reformă venite și de la ”vlădică și de la opincă”. Criticile împotriva lipsei reformei și a voinței de reformă care se întețesc proporțional cu frecvența declarațiilor reformatoare. Producem legi pentru reformă, apoi elaborăm norme de aplicare ca să nu poată fi aplicată legea și dacă se întâmplă să scape ceva care totuși ar reforma, mai producem o lege care să modifice legea iar ca să ne dovedim ”buna-credință” recurgem la ordonanță de urgență.
Încoronarea voinței noastre de reformă o reprezintă puzderia de instituții, organisme, comitete și comiții care să supravegheze, să monitorizeze, să observe și să raporteze implementarea reformei. Cu atenție aproape diabolică, avem grijă ca nu cumva să existe și pârghii dar mai ales cineva care să facă, dar mai ales să răspundă dacă nu se face reformă.
Foarte curând concluzionăm că actuala generație nu are nici o șansă să se reformeze. Este prea marcată de vechiul sistem iar mentalitățile nu se schimbă peste noapte. Zâmbim condescendent la puținii care încearcă. Câtă naivitate! Chiar nu au aflat că Don Qujote n-a reușit să reformeze sisteme, ci mori de vânt?
O înșelătoare speranță a apărut atunci când am inventat funcția publică. O armată întreagă de funcționari aflată în solda Statului, bine plătiți și disciplinați, un fel de ”om nou” post decembrist. Pe cine putem noi convinge că peste noapte putem recicla vechi activiști și uzați ”aparatnici” meniți să reaprindă speranța. Și-au făcut sindicat înainte să treacă numirea prin examen, pe călduțele funcții. Complicate și birocratice comisii de disciplină menite să le apere stabilitatea pe funcție atunci când există răzlețe pericole să-i pună cineva la treabă. Incompetența nu poate fi măsurată, iar delăsare, iar corupția, in extremis, doar un vot de blam. Trebuie curaj nebun să propui mai mult. Demisie? Doamne ferește! Doar nu vrei să-ți pierzi slujba cerând așa ceva. Politicienii te reclamă la Partid și la CEDO, iar Codul Muncii nu-ți dă nici o șansă în Contencios.
Singura șansă o reprezintă ”tânăra generație”.
Alo!…..Domnu!…..unde te trezești?! De experiență și vechime n-ai auzit? Ce noi am ajuns șefi peste noapte? Aceste ”tâmpenii” dau bine la electorat. Cu acești mucoși care încă au cerneala pe degete ne ameninți pe noi? Cine te crezi?! Ce, dacă ești înalt, ești și funcționar?!
De fapt s-ar putea să aibă dreptate! La Revoluție nu s-a amintit nimic de funcționarii publici. Păcat……!
