Reflecții creștine – Fumatul este păcat?

În proiectul noului Regulament de disciplină al Bisericii Ortodoxe Române este menționat explicit (nu indirect, ca în vechiul Regulament) fumatul ca abatere morală, incompatibilă cu misiunea preoțească. Dar fumatul este, în principiu, un păcat incompatibil nu numai cu viața clericală, dar și cu viața creștină autentică, pe care Biserica l-a sancționat încă din momentul aducerii tutunului în Europa, după descoperirea Americii în anul 1492.
Nu știm exact când a apărut fumatul și în țările române (în anul 1971 s-a descoperit o lulea de lut din sec. al XVI-lea, deci înainte de anul 1600!), dar reacția Bisericii Ortodoxe Române nu a întârziat. O astfel de reacție împotriva fumatului, în plan iconografic, găsim într-o pictură murală transilvăneană, unică la noi (și poate în întreaga lume!), care merită a fi cunoscută și popularizată în rândul credincioșilor noștri, acum, când numărul fumătorilor a crescut așa de mult, și mai ales că nu am găsit nicăieri scriindu-se despre ea.
Este vorba de o scenă din cadrul Judecății de Apoi, pictată la anul 1785, în pridvorul bisericii ortodoxe din loc. Tălmăcel, la 21 km de Sibiu. Pentru a înțelege mesajul acestei scene iconografice antifumat este nevoie, mai întâi, să amintim o tradiție populară românească, pe care scena evocată mai sus o „parafrazează“, în sens opus. Această tradiție creștinească o găsim și în mai multe colinde, mai ales în așa-numita „Colinda (cearta) florilor“.
Colinda florilor
Această colindă din Ardeal pleacă de la legenda că, atunci când Mântuitorul Iisus Hristos a fost răstignit pe Cruce, din picăturile Lui de sânge care au curs pe pământ au crescut trei flori sfinte:grâul,vița-de-vie șibusuiocul. Din acest motiv, florile amintite au dobândit un caracter sacru, prin ele sau prin rodul lor, Mântuitorul a ales să transmită, peste veacuri, sfințenia Lui către noi. Astfel, din rodul grâului și al viței se pregătesc elementele euharistice, iar cu busuiocul se pregătește și se stropește apa sfințită, necesară la Botez și, apoi, în toată viața noastră. Toți cei care se ating de aceste flori, sau de rodul lor, au parte de sfințire, de aceea ele trebuie apreciate și cinstite ca atare.
În colindă însă se vorbește și de o „ceartă“ sau o „concurență“ care se naște nemotivat între aceste trei flori sfinte, respectiv fiecare floare vrea să își aroge întâietate față de celelalte două. Iată ce spune colinda: „În mijloc de raiu/ Stau tri flori sfinte,/ Stau și se pârăscu/ Și se-adeverescu,/ Care sunt mai mari,/ Care sunt mai tari?/ Floarea grâului,/ Că fără de mine/ Nu mănâncă nime’;/ Floarea vinului,/ Că fără de mine/ Nu închină nime’;/ Floarea mirului,/ Că fără de mine/ Nu creștină nime’.“
În această „dispută“ intervine Însuși Mântuitorul Hristos, Care le împacă, apreciindu-le pe toate împreună în mod egal: „Zis-a Domnu’ Sfântu:/ Nu vă mai pârâțu/ Și v-adeverițu,/ Că voi tăte trele/ Sunteți ale Mele!“.
Este, într-adevăr, profundă și plină de delicatețe această metaforă sensibilă a florilor. Pe de altă parte, colinda evidențiază dimensiunea cosmică a mântuirii, la care ia parte nu numai omul, ci și întregul univers, inclusiv universul florilor. Dacă odată cu omul, prin păcat, s-a degradat și cosmosul, evident că mântuirea trebuie să se reverse și asupra universului, care așteaptă și el ridicarea la „un cer nou și un pământ nou“ (Apoc. 21, 1). Așa cum Creatorul este și al omului, și al universului, tot așa și Mântuitorul trebuie să fie și al omului, și al cosmosului, fără ca prin aceasta să cădem în vreo formă camuflată de panteism. Ceea ce impresionează în mod deosebit la colinda sau legenda florilor este felul în care această învățătură de credință fundamentală în Ortodoxie este trăită la nivelul cel mai simplu, dar poetic, al evlaviei românești. Dimensiunea cosmică a mântuirii noastre apare cel mai bine reprezentată în icoana Pogorârii Duhului Sfânt, unde, sub Sfinții Apostoli, apare reprezentat cosmosul, ca un rege care ține mâinile întinse spre primirea lui Hristos. Prin aceasta vrea să se arate că Duhul Sfânt S-a pogorât peste Apostoli, dar și peste întregul cosmos care Îl dorește pe Hristos, și lucrul acesta îl cerem în fiecare Liturghie, ca Duhul Sfânt să se pogoare „peste noi“, adică peste întreaga comunitate integrată cosmic, și apoi „peste Daruri“, ce devin Trupul și Sângele lui Hristos.
Planta lui Iuda
Prin contrast cu metafora florilor, în pictura din pridvorul bisericii din Tălmăcel, în contextul Judecății de Apoi, este redată scena spânzurării lui Iuda Iscarioteanul. Din Iuda, însă, nu curge sânge, ci se scurg măruntaiele, „mațăle Iudii“, care ajung pe un loc negru inscripționat cu cuvintele „întunerecul cel din afară“, unde sunt „vermii cei neadurmiți“. Din acest întuneric începe să crească o plantă viguroasă, cu frunze mari, apoi tot mai mici, înaltă, iar în vârf stă scrisă denumirea ei: „Tăbac“!
Sigur că scena este respingătoare, pusă în mijlocul iadului, dar tocmai acesta este rostul ei, de a înfricoșa și a îndepărta pe creștini de viciul fumatului. Analogia prin contrast cu metafora florilor care sfințesc nu este întâmplătoare, întrucât tabacul spurcă și nu sfințește, iar întrebuințarea lui este un fel de sinucidere, este adevărat una lentă, dar care nu face bine omului, ci pune stăpânire pe om. Părintele Arsenie combătea aspru fumatul, cu cuvinte puține, dar apăsate: „Foc bagi în gură, foc îți dă Dumnezeu!“
În acest context, cred că putem aminti faptul că tradiția populară românească a condamnat dintotdeauna fumatul. Așa s-a născut Pâca sau Pufa, o întruchipare a duhului rău al tutunului și al fumatului, uneori identificată chiar cu muma celui rău, de la care au venit toate nenorocirile și bolile din lume. În reprezentările ei imaginare, Pâca sau Pufa este o bătrână neagră și urâtă, cu coarne pe cap, nasul lung și coroiat, ochii bulbucați, colți de mistreț, înnegriți de tutun, gheare tăioase și încovoiate, coadă de bou. Din gât și nări îi ies flăcări, fum negru și duhoare de tutun, fumând o lulea mare, foarte lungă și grosolană.
Apariția lui Pâca se datorează, logic, diavolilor care, văzând că îngerii ardeau tămâie pentru Dumnezeu, au născocit o sămânță din care a crescut buruiana diavolului. Frumoasă, înaltă, verde, dar uscată și aruncată pe foc, dă un fum atrăgător, dar otrăvitor, care îi produce mare plăcere lui Pâca sau Pufa, în total contrast cu tămâia. Așa că diavolilor le-a dat prin cap să o dea și oamenilor, pentru a-l preamări pe Scaraoțchi, și totodată au făcut lulele din lut. Și astfel a apărut fumatul pe lume. Iar când fumătorii trag din lulea, o preamăresc pe Pâca sau pe Pufa, făcând din gură pac-pac (la inspirație), sau puf-puf (la expirație). Dacă metafora florilor ne cucerește, imaginația populară legată de tutun și fumat ne îngrozește. Cum am mai spus, poezia fascinează, dar nu denaturează, ci prin mijloace sensibile orientează viața românului spre bine, apărându-l de toate relele față de care omul, fără Hristos, este atât de vulnerabil.
Înfrânarea sau alungarea ispitei
Astăzi numărul celor care fumează a crescut îngrijorător de mult. Biserica, familia, școala au un mare rol în combaterea acestui flagel, deloc ignorabil. Scena iconografică, prezentată aici, arată că Biserica a fost mereu prezentă în viața omului, cu toate virtuțile, dar și cu toate ispitele lui. Rămâne, totuși, o întrebare: Ce facem cu credincioșii fumători – care unii nu vor, alții nu pot să se lase de fumat – atunci când ei vor totuși să se împărtășească? Răspunsul îl dă fiecare duhovnic în parte, pentru penitent, pentru el și pentru Dumnezeu. Idealul ar fi ca să reușim să-i convingem pe credincioși să se lase de fumat. Dacă însă nu se poate din motive de slăbiciune umană ușor de înțeles, atunci măcar în ziua în care se împărtășesc să le cerem insistent să nu pună țigara în gură. Dacă vor face aceasta de mai multe ori, poate că în cele din urmă, cu ambiție, vor părăsi acest viciu, apropiindu-se de „cosmosul florilor sfinte“ și îndepărtându-se de „plantele întunericului“. De aceea, un preot care fumează nu este vrednic de crezare, iar noul Regulament de disciplină al clerului condamnă, pe bună dreptate, acest păcat incompatibil cu misiunea creștină.
(pr. conf. dr. Irimie MARGA)