Recuperând ceea ce ne-a lipsit: cultura perseverenței

O calitate care se învață: perseverența Țările recent aderate la Uniunea Europeană, printre care și România, încă suferă de un sindrom de comportament tarat (sau viciu de personalitate): lipsa de perseverență în urmărirea programelor proprii sau a programelor comunității. Nu trebuie, cred, să insist aici asupra binecunoscutelor noastre defecte cultivate sistemic și stimulate până recent de regimul comunizant de la noi: lipsa de consecvență, lenea și comoditatea, încremenirea în proiect și desprinderea de realitate. Sunt, toate acestea, frâne care au ținut în loc dezvoltarea economică a României, dezvoltarea personală a românilor și chiar adecvarea la standardele actuale ale politicilor românești de grup și personale, fie ele economice, culturale, sociale, politice (apropo de politic, la care nu aș vrea să stărui aici, este un exemplu de înapoiere fărâmițarea mediilor politice în zeci de partidulețe și aripioare, îndemne de a sluji interesele cetățenilor, în loc de o viguroasă segregare doctrinară cu maximum trei-patru orientări politice care să absoarbă logic și realist majoritatea electoratului și care să asigure un raport lucid între puterea conjuncturală și opoziție, în funcție de rezultatele periodice ale alegerilor și în funcție de corecta funcționare a pârghiilor democratice).
Merită să conștientizăm acest lucru, mai ales în acest al 50-lea an de la crearea în 1958 a Uniunii Europene de către primele șase țări ce au avut curajul de a trasa un destin: Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda. Ceea ce a dus la creșterea proiectului european până la forma sa actuală (27 de state membre, care garantează pacea și prosperitatea pentru peste o jumătate de miliard de oameni) a fost consecvența, realismul și seriozitatea cu care au fost urmărite obiectivele principale primordiale și cu care au fost dezvoltate soluțiile cele mai apropriate în acord realist cu evoluția istorică a Europei și a vecinilor Europei.
Tinerii europeni: ucenici la porțile perseverenței Europa este pe cale să devină o societate bazată pe cunoaștere, deoarece trăim într-o lume aflată în evoluție continuă, alertă, în care concurența mondială nu încetează niciodată, ci se intensifică exponențial mai ales în sectoarele tradiționale. Această observație de bun simț se aplică evoluției fiecărui stat membru al UE. Fiecare țară, subînțelegând că și România, are în vedere în politica sa națională trendul educativ și cultural al epocii și al diviziunii geo-politice din care face parte. Așa se face că învățământul românesc și cultura română sunt datoare să ofere tinerilor, prin educație continuă, un capital de cunoștințe mobil și mereu perfectibil. UE consideră că cetățenii și educația lor profesională și socială sunt atuul cel mai prețios. De la acest atu pleacă evoluția sau involuția țărilor noastre, competitivitatea sau lipsa de competitivitate pe o piață dominată de actori miraculoși precum China în expansiune în UE, India, Marea Britanie, țările UE, Statele Unite sau Israel. Problemele care trebuie să ne stea în atenție sunt următoarele: pe o piață europeană în care globalismul și multinaționalele joacă tare și inovează continuu, România își găsește locul meritat? Cetățenii români se pot integra în această lume la un nivel onorabil ?( căci scurta perioadă actuală a emigranților care se nu se ocupă majoritar decât de muncile de jos ale altora trebuie să devină o amintire. Românii trebuie să atingă la rândul lor un standing mai înalt și un autorespect crescut, pe măsură ce societatea românească va prospera). În ce măsură România, ca țară membră UE, acordă cu perseverență și discernământ, cu responsabilitate și profesionalism, atenția cuvenită pregătirii tinerilor pentru viață și pentru viitor? „Educația și formarea constituie cimentul care leagă societățile în fața schimbărilor economice și demografice”, susține comisarul european Ján Figel. Tinerii tuturor celor 27 de state europene vor duce mai departe speranța de pace și de prosperitate a țărilor lor, ca și a Uniunii Europene, care este garantul principal al culturilor reunite și al civilizațiilor aflate în aceeași paradigmă.
Perseverența în uitare: o sinucidere România încă se poticnește: ba programele sunt uitate și abandonate pe drum, ba Justiția românească devine instituție mafiotă care protejează criminalii și subminează statul de drept (atrăgând asupra României sancțiuni ce afectează cetățenii români), ba clasa politică românească își vede de interesele personale uitând că este mandatată de cetățeni și plătită de aceștia ca să asigure dezvoltarea României și respectarea intereselor românilor.
Perseverența în a ne educa copiii și de a ne asigura astfel un viitor mai bun sunt obiectivele cele mai urgente și de durată. Este evident că România a făcut deja suficiente greșeli în ultimii 18 ani (pierzând de-a valma – din prostie, din trădare sau din indolență – nenumărate atuuri economice, de resurse, de politică sau strategice -), pentru a-și mai permite să renunțe și la acest prețios capital care este reprezentat de tineri. Înainte de petrol, energie atomică sau de investiții, să nu pierdem și ceea ce este cu adevărat românesc și, simultan, cu adevărat patrimoniu universal valabil: tinerii și tradițiile culturale românești.
Dacă și de această dată vom risipi și acest capital, cu o condamnabilă perseverență în ignorarea adevărului nostru ca popor, desigur nu va fi sfârșitul lumii. Dar ceva esențial și spiritual românesc va dispărea pe vecie. Și nu va fi nimeni să-și amintească mai târziu de noi, românii, nici de perseverența noastră în uitare…