Recunoștință versus nerecunoștință – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a XXIX-a după Rusalii

Sfântul Evanghelist Luca este singurul care relatează minunea curățirii celor zece leproși (Luca 17, 11-19).
Sinopticii prezintă însă unitar minunea vindecării unui singur lepros, care a avut loc imediat după Predica de pe munte, în drum spre Capernaum (Matei 8, 2-4; Marcu 1, 40-42; Luca 5, 12-14).
Potrivit Legii lui Moise, leproșii nu erau acceptați în comunitate (Leviticul 13, 46). Când a avut loc minunea relatată, Mântuitorul se afla în drum spre Ierusalim. Era ultimul drum înaintea Sfintelor Sale Pătimiri. Satul în care Iisus S-a întâlnit cu leproșii aduși în discuția referatului se afla între Samaria și Galileea. Nu se menționează numele lui. Iisus ar fi dorit să rămână peste noapte în acel sat, însă, pentru că El se îndrepta spre Ierusalim, „ei nu L-au primit” (Luca 9, 53). Singurii care L-au întâmpinat la intrarea în sat au fost cei zece bărbați leproși.
Lepra, atunci, ca și acum, era o boală contagioasă, care îi cruța pe copii, dar nu și pe adolescenți. Pe atunci nu existau leprozerii și nici nu se cunoștea cauza bolii. Cei bolnavi locuiau prin mormintele părăsite de la marginea orașului. Pe vremea Mântuitorului această boală era mult mai răspândită decât astăzi. Era boala timpului. Abia în 1873 s-a descoperit bacilul care o cauzează. Bacilului i s-a dat numele Hansen, după numele celui care l-a descoperit. Boala este incurabilă. Mărturie stau leproșii izolați în colonia de la Tichilești – Dobrogea. Lepra produce, după aprecierile epidemiologilor, circa 10 milioane de îmbolnăviri pe an, mai ales în țările subdezvoltate. Și cei din vechime, și cei de astăzi erau/sunt izolați, ca să nu-i molipsească și pe alții. Microbul se transmite prin secrețiile purulente ale rănilor bolnavului.
Desigur, există și o lepră spirituală. În acest caz, lepra vine pe fondul păcatului, al cârtelii, al clevetirii, al mândriei, al împotrivirii, al tuturor răutăților. Sfânta Scriptură are nenumărate exemple în acest sens. Miriam, sora lui Moise, a fost lovită de lepră pentru că a cârtit împotriva lui Dumnezeu (Numerii 12, 1-10); Neeman, pentru mândrie și idolatrie (IV Regi 5, 17-18), Ghehazi, sluga lui Elisei, pentru minciună și lăcomie (IV Regi 5, 20, 27); iar regele Ozia, pentru că s-a îmbrăcat cu veșmintele preoțești, a fost lovit toată viața de lepră (II Paralipomena 26, 16-19).
Așadar, Hristos, deși cunoștea pericolul la care se expunea, nu i-a ocolit pe cei zece leproși. Ba, dimpotrivă, Și-a ales traseul parcă intenționat prin mijlocul Samariei și al Galileei (Luca 17, 11), un ținut destul de controversat la acea vreme.
Mântuitorul știa că orice efort ar fi fost făcut din partea leproșilor, condiția lor nu le-ar fi permis să-L întâlnească și, de aceea, El S-a grăbit să răspundă așteptărilor lor. Credința lor în Iisus Hristos a fost modul cel mai eficient de a se opune suferinței și de a o combate. Și pe când Iisus, însoțit de apostoli, trecea pe cale, leproșii „au ridicat glasul și au zis: Iisuse, Învățătorule, fie-Ți milă de noi!” (Luca 17, 13). Au uitat să strige: „Necurat! Necurat!”, așa cum prevedea Legea (Leviticul 13, 45). Strigătul lor de ajutor a fost esențial. Era strigătul unor oameni bolnavi nu doar trupește, ci și sufletește. Era strigătul unor însingurați și marginalizați. Astfel stând lucrurile, centrul de greutate urma să cadă nu doar pe vindecarea trupului, ci și pe cea a sufletului (Ioan 9, 1-2).
Iisus le-a dat un răspuns neașteptat: „Duceți-vă și vă arătați preoților.” (Luca 17, 14). Potrivit Legii (Leviticul, cap. 13 și 14), preoții îi aveau în evidențele cancelariei pe cei bolnavi încă de la apariția primelor semne ale bolii. Și tot ei erau cei care dădeau verdictul vindecării. Însă pretextul trimiterii a fost altul. Se pare că în această trimitere se afla soluția vindecării. Hristos le verifica de fapt credința. Mântuitorul a subliniat acest aspect într-o altă circumstanță: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede.” (Marcu 9, 23).
Și leproșii s-au dus să se arate preoților; însă, pe când încă mergeau pe cale, s-au curățit. Pe drumul ascultării, și-au dobândit vindecarea. Boala incurabilă și-a găsit remediul, chiar mai eficient decât sulfamida și rifampicina descoperite mai târziu.
Constatând minunea, nouă din cei vindecați s-au grăbit să primească, din partea preoților, recunoașterea oficială a vindecării, pentru ca astfel să fie reintegrați în familie și societate. Însă unul din ei, conștient că vindecarea o datora lui Dumnezeu, „s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu” (Luca 17, 15). Interesant este faptul că numai unul, samarinean de neam, vede și înțelege nu doar că s-a vindecat, ci și că L-a întâlnit pe Dumnezeu. De aceea s-a întors, ca să-I mulțumească lui Dumnezeu. Întoarcerea lui, „slăvind pe Dumnezeu”, este o dovadă a convertirii sale.
În general, binefacerea și recunoștința sunt două virtuți care nu se întâlnesc și nici nu se cunosc. De remarcat este faptul că cel care s-a întors din drum era „samarinean” (Luca 17, 16). Anterior, doar suferința îi înfrățise pe cei zece. Deosebirile etnice și religioase nu mai contau. Este bine știut că între samarineni și evrei se crease o ruptură din momentul în care primii își construiseră propriul templu pe Muntele Garizim (sfârșitul sec. al IV-lea î.Hr.). Schisma a culminat cu pângărirea templului din Ierusalim de către samarineni, în timpul sărbătorii Paștilor, între anii 6-9 d.Hr, când aceștia au împrăștiat oase prin curtea templului. Însă, după vindecare, atitudinea celor zece leproși față de Binefăcătorul lor îi va despărți din nou. Nu vor mai putea sta împreună.
Samarinenii erau disprețuiți de iudei pentru că întinaseră credința iudaică, amestecând-o cu elemente idolatre. Cu toate acestea, pentru samarineanul vindecat, recunoștința față de iubirea lui Hristos era dincolo de formalismele Legii sau chiar de evidențele preoților. De aceea, când a ajuns în fața lui Iisus, spune evanghelistul, „a căzut cu fața la pământ la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I” (Luca 17, 16). Așa a știut el să-și manifeste recunoștința față de Hristos. Prosternarea era expresia manifestă a mulțumirii sale lăuntrice. Și pe fondul acestei recunoștințe manifeste, Hristos i-a zis: „Scoală-te și du-te; credința ta te-a mântuit” (Luca 17, 19). Hristos i-a descoperit, și prin el, nouă, remediul vindecării – credința.
Ceea ce L-a surprins, aparent, pe Hristos a fost recunoștința samarineanului, în contrast cu atitudinea celor nouă. Întristat, Hristos a întrebat: „Au nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt?” (Luca 17, 17). De altfel, Dumnezeu, prin gura prorocului Isaia, a anticipat comportamentul în discuție, când a zis: „Boul își cunoaște stăpânul și asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaște; poporul Meu nu Mă pricepe.” (Isaia 1, 3). Deși știa că așa se va întâmpla, Mântuitorul nu a lipsit pe niciunul de vindecare. Fiind Dumnezeu, „El face să răsară soarele peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5, 45). Dumnezeu nu lucrează discriminatoriu!
De fapt, nu era prima dată când evreii considerau că li se cuvinea binele făcut. Nu înțelegeau, sau nici măcar nu își puneau problema, de ce trebuie să mulțumească Binefăcătorului pentru binele primit. Se știe că vindecarea de lepră era întocmai cu învierea din morți. Ori, o astfel de boală incurabilă nu o putea vindeca decât Dumnezeu. Cu toate acestea, cei nouă nu L-au recunoscut pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, deși în Cartea a patra a Regilor (5, 7) se spune că vindecarea leprei aparține în exclusivitate lui Dumnezeu. De aceea, cei nouă nu au nicio scuză pentru lipsa lor de recunoștință față de Dumnezeu. Recunoștința în cazul lor era mai mult decât obligatorie. Nu poți să fii un partener de încredere al lui Dumnezeu fără să crezi în El. Din păcate, numai unul a știut să Îi spună „mulțumesc”.
Celor nouă, nerecunoștința le-a pustiit sufletul, chiar dacă trupește au fost vindecați. Și astăzi, din păcate, sunt nenumărați leproși sufletește, care se folosesc de darurile lui Dumnezeu, de oamenii lui Dumnezeu, de casa lui Dumnezeu, dar care nu vor să mai audă de Dumnezeu.
Doamne, nu ne număra printre unii ca aceștia!