Recitiri

Cristian Sandache își asumă sumedenie de riscuri publicând cartea cu titlu de referat „Literatură și ideologie în România lui Nicolae Ceaușescu” (Ed. „Mica Valahie”, 2008), cea mai la îndemână fiind acuza de viziune nostalgică și de intenții vinovat-reparatorii în receptarea unor opere trecute din oficiu la index. Autorul cutează, în anul de grație 2009, să-i recitească pe Eug. Barbu, Marin Preda, Ion Gheorghe, Ivasiuc, Dumitru Popescu ș.a. fără a lua în considerare faptul că respectivii autori au „cauționat” într-un fel sau altul regimul ceaușist, ori, cazul Sorescu, au fost demnitari în vremea lui Iliescu – și, în consecință, n-au ce căuta într-o literatură aflată în sfârșit sub zodia „corectitudinii politice și estetice.” Cum exmatricularea din literatură devine contestabilă dacă-i întemeiată doar pe politic, și-a intrat în rol, de ochii lumii, recursul la estetic, procedeu pe undeva asemănător cu translarea proceselor politice în zona dreptului comun, ca să nu iasă vorbe. Intuind că, mai ales generația tânără a criticii literare, și-a însușit obedientă etichetări și emite fathwe fără a mai considera necesar să parcurgă opera făptuitorilor, Sandache invită la re-lectură cinstită și obiectivă. Să nu credeți că rezultatul va fi net în favoarea tuturor celor chemați la bară; dimpotrivă, unele reputații (atât cât a mai rămas din ele) se arată clar supra-gonflate și destule recitiri deziluzionează. Sunt însă și pagini care, prin eliminare polițienească, lasă regretabil loc gol în literatura română, amintindu-ne povestea cu azvârlirea pruncului din copaie.
Dacă, în plan teoretic, lucrurile s-au clarificat de mult (în Franța au fost condamnați și chiar executați autori colaboraționiști, dar n-au fost excluse din patrimoniu operele valide), noi ne aflăm încă în stadiul epurărilor iacobine, nici măcar sincere până la capăt, fiindcă eventuala culpă politică rămâne în paranteză, acționând un dixit suveran subsumat, aparent, esteticului: „n-are valoare!” Lunga incursiune prin toate cotloanele operelor uitate prilejuiește alcătuirea „Listei lui Sandache”, în care-s orânduite scrieri menite să rămână, cum ar fi (citez doar „vârfurile”) „Groapa” lui Eug. Barbu, dar și „Principele” („acut sentiment al istoriei”), unele poeme ale industriosului Adrian Păunescu, o bună parte din lirica lui Ion Alexandru (în cazul poetului „Imnelor”, s-a fost pus, probabil, nefericit semn al egalității între naționalism și ceaușism), cele mai multe dintre cărțile lui Preda („mult mai profund decât l-au considerat unii, iar romancierul și nuvelistul a fost completat de un eseist cu totul original”), „Cordovanii” lui Lăncrănjan, prea mult (zic eu) din dramaturgia lui Paul Anghel, „Îngerul a strigat” al lui Fănuș Neagu, poemul „Stampă de primăvară”, datorat lui Vadim Tudor, aproape toată lirica lui Marin Sorescu (de ce nu și dramaturgia, mai ales „Răceala” și „A treia țeapă”?), cam puțin din proza lui Ivasiuc, minată de „obsesia teoretizării”, câte o fulgurare din eseistica lui Dumitru Popescu, percepută, în afară, ca expresie a unei neașteptate dizidențe și pe dos receptată de colegii de breaslă, poezia lui Zaharia Stancu (proza nici nu-i menționată), poemul „Vine iarba” al lui Ion Gheorghe, dar și parte din opera sa (zic eu, greoaie și bolovănoasă)…
E mult, e puțin? Oricum, e ceva – și nu suntem chiar așa de bogați să ne îngăduim renunțări la bunuri ce poartă însemne ale valorii. Spre deosebire de Sandache, care-i judecă pe intimați (mulți trecuți la cele veșnice) doar după litera filei tipărite, sussemnatul i-a cunoscut îndeaproape. Marin Sorescu și Ion Alexandru mi-au fost buni prieteni, cu Lăncrănjan și Barbu am călătorit la drum lung, am purtat sicriul lui Preda și am cuvântat la înmormântarea lui Zaharia Stancu, amiciția cu Fănuș a rămas aceeași de 40 de ani, D. Popescu a fost cel ce a dat ultima viză piesei „Hardughia” (oprită, apoi, de Cabinetul 2); doar cu Păunescu și Vadim mă știu doar din „bună ziua”. Au fost (unii, sunt) oameni, cu virtuțile și păcatele lor. Falsetele din viața publică pot avea anumite explicații în preajma lui 1968 și devin impardonabile pe măsura apropierii de ’89. Are cine să-i judece. Istoria literaturii s-ar cuveni să se ocupe doar de literatură. Sandache („nu sunt critic literar, ci un istoric iubitor de literatură”) a făcut o treabă utilă, curajoasă și chiar necesară.