Spectacolul „Mândrie și munți” (Pride and Mountains), din penultima zi a Festivalului Internațional al Școlilor de Teatru de la Suceava, a fost un adevărat recital de interpretare dat de studenții prestigioasei Școli de Film, Teatru și Televiziune din Lodz – Polonia. La reprezentația polonezilor, care a avut la bază cărțile „Eu sunt cecen”, „Al II-lea război cecen” și „Un mic colț de iad”, scrise de autorul ruso-cecen German Sadulaev și Anna Politkovskaya, publicul a venit din timp pentru a prinde un loc pe scaunele de pe scenă, mult mai numeroase față de ultimul spectacol, dar insuficiente față de apetența pentru teatru dezvoltată în această săptămână de suceveni.
Spectatorii au fost primiți de un discurs acompaniat de cântecul trist al unei fete și cu o întrebare încremenită pe un ecran: „De ce nu i-au ascultat pe cei ce nu puteau să tacă?”.
Cu un început ușor confuz, venit din nesincronizarea traducerii din polonă cu jocul actorilor, spectacolul devine repede captivant, prin realismul interpretării.
Patru fete și patru băieți de la școala de teatru din Lodz au pus credibil în scenă o piesă despre război, un spectacol provocator, cu personaje bine construite, care au condus publicul sucevean într-o călătorie intensă prin ororile războaielor ruso-cecene de după 1992.
Pe scenă personajele își dezbracă bluzele de trening, considerate un fel de uniformă generală a teroristului cecen, și rămân în cămașa albă a simplității. Prietenii morți în conflict sunt readuși la viață prin rememorarea primelor iubiri, a pasiunii pentru muzica rock, a camaraderiei de dinainte de război, când toate republicile sovietice erau egale și copiii ceceni alergau împreună cu cei ruși în locurile de joacă transformate acum în câmpuri minate. De cablul chitarei la care cândva prietenii ruși și ceceni cântau muzică rock atârnă acum ghetuțele unui copil ucis, iar hăinuța altuia stă spânzurată alături.
„ Allahu Akbar!”
Cămășile albe ale morților sunt legate între ele, formând un ecran pe care rulează imagini cu Groznîi devastat de războiul care a contabilizat sute de mii de ceceni și zeci de mii de soldați ruși morți. Un tânăr dispare din sat. „În cele din urmă s-a întors. Fruntea lui lată, goală, avea o gaură chiar pe mijloc”. O fată blondă își strigă schimonosit dorința de a fi lăsată să coase gaura din cămașa fratelui ei pentru că nu-i place să umble neîngrijit. O gaură mică de tot, făcută de glonț, în dreptul inimii. O mireasă își urlă durerea pierderii celor dragi, apoi alte personaje vorbesc despre ceremonii mistice pentru sufletele celor stinși, despre identitate, fanatism, fundamentalism și extremism, despre ce înseamnă să fii cecen, mai ales în raport cu Rusia, dar și cu Occidentul elegant care vede Cecenia doar prin lentile rusești.
În acest peisaj de moarte și disperare, viii cheamă la rugăciune și pomenirea morților. Coșmarul însă continuă: doi supraviețuitori rostesc repetitiv „ Allahu Akbar!” (Dumnezeu e cel mai mare), cuvintele folosite de musulmani nu numai la chemarea pentru rugăciune, ci și la atentatele sinucigașe.
Studenții polonezi de la Lodz au făcut din „Mândrie și munți” un spectacol care doare.
