Patru oameni împușcați mortal și apoi îngropați în locuri pe care nimeni nu le știe și familii întregi deportate în arșița Dobrogei. Acesta este prețul plătit de satul Calafindești pentru îndrăzneala de a se fi ridicat împotriva unui sistem dictatorial.
Se întâmpla în torida lună august a anului 1949, când comuniștii încercau să-și impună cu forța noul sistem pe care aveau să-l implementeze în România pentru următorii 40 de ani.
După un război devastator, dar și după anii de secetă care au vlăguit până la epuizare populația, recolta din 1949 se anunța una destul de bună. Din păcate pentru țărani, statul comunist le-a impus să ducă toate recoltele într-un anumit loc, pe arie, așa cum se spunea atunci, iar acolo aveau de plătit cotele către autorități. La final, nu se știe dacă mai aveai ce pune în coșul căruței. Câțiva săteni din Calafindești au încercat să păcălească vigilența Miliției și a activiștilor de partid și au luat câțiva snopi cu orz acasă. Informatorii și-au făcut datoria și „hoții” au fost luați la Miliție, la anchetă.
Era pe 5 august 1949, iar incidentul s-a dovedit doar scânteia unui eveniment sângeros.
Moș Gheorghe Lauric, martor direct al rebeliunii din urmă cu 63 de ani
În Calafindești mai există și câțiva martori ai brutalității cu care comuniștii au înțeles să se impună. Moș Gheorghe Lauric are acum 82 de ani, iar la acea vreme era un flăcău în toată puterea cuvântului.
Ziua de 5 august și-a petrecut-o împreună cu unul dintre cei patru oameni căzuți sub gloanțele milițienilor, Vasile Caciur. „Am fost cu el la coasă, iar pe drum mi-a spus: «Mâine mă duc să omor pe cineva de la Sfatul Popular». S-a întâmplat exact invers”, a rememorat Gheorghe Lauric.
Pentru octogenar, evenimentele din urmă cu 63 de ani sunt atât de vii, de parcă s-ar fi petrecut ieri.
Pe 6 august 1949, zi în care creștinii serbează Schimbarea la Față, Vasile Caciur și alți tineri din sat s-au dus în fața primăriei din Calafindești pentru a-și striga nemulțumirile.
„Nu era nimeni acolo, și Vasile a zis: «Hai la deal, la Miliție». Și am mers acolo. Eram vreo 50 de tineri din tot satul, iar la poartă a ieșit un plutonier de miliție care ne-a întrebat ce vrem. «Ne luați pâinea și ne-o duceți la arie. Nu ne mai furați munca», i-a spus Vasile Caciur plutonierului”, a povestit Gheorghe Lauric.
„A deschis poarta și au ieșit zece milițieni cu puștile în mână”
Mai marele milițienilor a încercat să discute cu oamenii nemulțumiți și să-i trimită pe la casele lor. Țăranii au rămas pe poziții, sătui să-și vadă furată munca de peste an.
Apoi, spiritele s-au agitat. „A deschis poarta și au ieșit zece milițieni cu puștile în mână. Au băgat cartușele pe țeavă și au tras mai multe focuri de armă în aer. Nimeni nu s-a mișcat din loc. Atunci, au început să tragă la picioare, iar noi ne-am retras ușor, ușor din fața sediului Miliției”, deapănă povestea Gheorghe Lauric.
Ca un adevărat lider, Vasile Caciur a intrat între milițieni, iar în altercația care a urmat l-a lovit pe unul dintre ei cu o piatră. Din acel moment a început măcelul.
„M-au împușcat”
„Milițianul nu a căzut și când s-a întors l-a împușcat. De frică, am început să fugim toți. Eu m-am ascuns sub niște crengi, și l-am auzit pe Filon (n.a. – Filon Alecsei, un alt bărbat din Calafindești omorât în acea zi de 6 august 1949) strigând: «Oameni buni, hai înapoi». Un milițian care se urcase în copac l-a auzit și a luat linia de ochire direct spre el. A tras și l-a nimerit”, și-a amintit octogenarul din Calafindești.
În panica creată de împușcarea celor doi oameni, participanții la rebeliune au încercat să scape fiecare cum a putut. Unii au reușit să fugă din calea puștilor milițienilor, alții nu au avut acest noroc.
Dumitru Irimescu și Anfilochie Diaconescu s-au ascuns într-o livadă și au privit de acolo cu teamă derularea evenimentelor. Au avut ghinionul să fie observați de un milițian, care fără nici o somație i-a împușcat. Au reușit să se târască fiecare într-o direcție. „Pe Dumitru l-am găsit lângă o fântână. Era întins și-i curgea sângele de sub cămașă. Mi-a spus numai atât: «M-au împușcat». A fost ultima dată când l-am văzut”, a povestit Gheorghe Lauric.
Milițienii au adunat morții și nimeni nu mai știe nimic de soarta lor nici astăzi
Vestea grozăviei din fața sediului Miliției s-a răspândit cu viteza fulgerului în tot satul. Așa se face că în jumătate de oră toți țăranii erau adunați în fața primăriei și discutau aprins despre cele întâmplate și ce-i de făcut.
„Eu acolo i-am găsit pe toți, la primărie. La un moment dat, au venit trei milițieni cu pistoalele în mână și fără să zică o vorbă au început să tragă în aer. În câteva minute nu mai era nimeni în fața primăriei. Toți au fugit pe la casele lor”, și-a amintit octogenarul din Calafindești.
Oamenii împușcați au fost săltați imediat de milițieni. Cei care mai trăiau au fost duși la sediul Miliției, iar morții au fost aduși de familii, cu căruțele, în același loc. Nu și-au închipuit că era ultima dată când îi vedeau.
Informațiile despre ce s-a întâmplat mai apoi cu cei patru țărani împușcați sunt contradictorii. Majoritatea oamenilor din sat știu că au fost duși la Rădăuți și băgați într-o groapă comună, turnându-se var peste ei. Cu toate eforturile, nimeni nu știe unde sunt îngropați, iar familiile nu le pot pune nici măcar o lumânare la mormânt.
Deportată împreună cu mama și cei cinci frați
Zamfira Lauric avea 4 ani și câteva luni când s-a petrecut rebeliunea de la Calafindești. Tatăl, Anfilochie Diaconescu, s-a aflat printre cei patru morți. Amintirile despre ziua de 6 august 1949 sunt destul de confuze, dar de-a lungul timpului mama și frații mai mari i-au povestit cu lux de amănunte ce s-a întâmplat.
„Știu că pe tata l-au adus acasă patru femei, într-un țol. Mama și neamurile noastre se pregăteau să-l spele și să-l pregătească de îngropăciune. Au venit milițienii și ne-au spus că le dăm mortul. Ce era să facă, săraca mamă?”, s-a întrebat Zamfira Lauric.
Până în seară, mama și unul din frați au fost luați la Miliție, la anchetă. Au urmat și Zamfira cu ceilalți patru frați. Mama și cei șase copii au fost trimiși în Dobrogea, doar cu ce aveau pe ei.
Au stat în pribegie cinci ani, la Adamclisi și la Facla, lângă Medgidia, timp în care duminică de duminică erau obligați să se prezinte la Miliție pentru a face prezența.
„Mama s-a îmbolnăvit și a murit. … nu a mai putut suporta atâta chin și umilință”
După cinci ani petrecuți printre străini, familiei lui Anfilochie Diaconescu i s-a permis să revină la Calafindești. Casa era doar o ruină, iar bunurile dispăruseră care încotro. „Mama a încercat să facă rost măcar de o vacă, să avem ce mânca. S-a dus la Sfatul Popular, iar cei de acolo i-au spus să aducă procesul verbal de confiscare și i se dă tot ce dorește. Dar de unde să aducă așa ceva, că nu-i dăduse nimeni nimic. Am luat-o iar de la zero. Mama s-a îmbolnăvit și la scurt timp a murit. Avea 56 de ani și nu a mai putut suporta atâta chin și umilință”, a spus, marcată încă de evenimente, Zamfira Lauric.
Deși a încercat să afle unde sunt îngropate rămășițele tatălui pentru a-i face o slujbă creștinească și pentru a-i putea aprinde câte o lumânare din când în când, Zamfira a constatat că nu are nici o șansă. Probabil că acest secret a plecat în pământ odată cu milițienii și torționarii din acei ani tulburi ai României sau poate că nimeni nu vrea să o ajute să facă o reparație măcar morală.
Prețul unui calvar pe viață: 1.000 lei/lunar
Pentru persecuțiile la care a fost supusă familia sa, Zamfira Lauric și cei cinci frați ai ei au acționat în instanță statul român. Au câștigat dreptul de a primi o anumită sumă de bani. Acum, în fiecare lună primește câte 1.000 de lei. O sumă prea mică pentru o suferință atât de mare.
Calafindești și Drăgoiești, pe harta răscoalelor împotriva colectivizării
Muzeul Victimelor Comunismului de la Sighet este locul unde jertfa de sânge a țăranilor români este menționată pentru ca nimeni să nu uite vreodată vremurile crâncene de atunci. Harta răscoalelor împotriva colectivizării, acțiuni care au avut loc între 1949 și 1962, cuprinde două sate din județul Suceava: Calafindești și Drăgoiești. Poate că și la Suceava ar trebui dată mai multă atenție unor oameni care au plătit cu viața, dar și familiilor rămase în urmă și care au fost batjocorite de comuniști.
