Realismul politic susține că oamenii sunt în esență răi, sistemul internațional este anarhic, iar de aceea statelor nu le rămâne altceva de făcut decât să acumuleze putere nudă.
Potrivit acestui curent de gândire, achiziția de putere – formată, cumulativ, din putere politică, militară, economică, ideologică, informațională – se poate realiza prin recursul la alianțe care să potențeze propria forță. Dar acestea trebuie să fie fluide, pentru a se evita ca un actor să devină prizonierul unui mariaj nepotrivit. Sau, după cum spun americanii, „misiunea determină alianța”.
Realismul a făcut o carieră frumoasă în istorie și este încă atractiv pentru mulți. Despre cardinalul Richelieu, un precursor ilustru al realismului, Papa Urban al VIII-lea a spus că a fost un politician de succes, chiar dacă, în ipoteza în care Dumnezeu există, s-ar putea să aibă mici probleme la Judecată de Apoi.
Realpolitik-ul cel mai feroce are practicieni și adepți înfocați și în treburile domestice. Mezalianțele, „soluții imorale” prin excelență, sunt de condamnat, niciodată cel care recurge la ele.
În plus, la noi lipsește acel raison d´état pe care îl invoca frecvent francezul. Pe malurile Dâmboviței, machiavellii autohtoni cred că totul este permis în politică, chiar dacă scopul este meschin. De unde și impresia deplorabilă a scenei politice românești.
Nimeni nu le pretinde „oamenilor noștri de stat” să depună, la începutul mandatului, legământ de castitate, sărăcie, și ascultare precum miniștrilor aparținând „Opus Dei”, care au fost cooptați în Executivul spaniol de Francisco Franco, în anii 50-60 ai secolului trecut, dar ar putea măcar să respecte Constituția pe care au jurat.
Pe plaiul mioritic, prelații nu sunt aduși la guvernare, ceea ce nu îi împiedică să fie adepții realismului politic și să creadă că oamenii sunt răi. IPS Bartolomeu, Mitropolitul Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului consideră, de pildă, că principala cauză a inundațiilor sunt greșelile semenilor. „Am văzut mereu că se caută. Fie primarul, fie ministrul, fie prefectul e vinovat de inundații sau de ce vine Dunărea în mare. De vină, în mare măsură, sunt păcatele noastre, începând cu ale mele”, a declarat, joi, înaltul ierarh ortodox.
Politicienii nu sunt niciodată vinovați pentru nimic. Păcătoșii suntem noi. Să-i lăsăm, așadar, să se ciondănească între ei, să acapareze societatea, să-l crucifice pe Iisus cu scotch și să își boteze partidele “creștin-democrate”.
La urma urmei, am dat destul Cezarului! Sărbători fericite!
(Comentariu de Alexandru Purcăruș)
