Cine a urmărit cu atenție proza tipărită în ziare sub porecla de articole gazetărești și pălăvrăgeala nesfârșită de la televiziuni va fi rămas surprins de proporțiile neobișnuite date aniversării a patruzeci de ani de la invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia. Să admitem că spațiul uriaș dedicat retrospectivei unui moment demult devenit istorie s-ar explica prin cifra rotundă, deși, în urmă cu zece ani, la împlinirea a treizeci de ani, aniversarea n-a beneficiat de atâta tărăboi.La noi însă, rememorarea momentului s-a definit printr-o elogiere a gestului de independență față de ruși asumat de Nicolae Ceaușescu. E drept, ici-acolo s-au dat în stambă și celebrele clișee postcomuniste despre interesul propriu al fostului președinte de a lua atitudine față de invazia trupelor sovietice. Un clișeu dovedind încă odată cât de săracă e în materie de viață mintea anticomuniștilor de serviciu. Într-adevăr, răzvrătirea lui Ceaușescu față de ruși și-a avut temeiul în interesul personal de a-și întări simpatia populară și, prin asta, de a-și consolida puterea. De la Iulius Cezar încoace nici un conducător nu întreprinde ceva în plan istoric exclusiv de dragul poporului său. Întotdeauna conducătorii de popoare, prin toate diferiți de poeții romantici, întreprind acțiuni care răspund propriului interes. Important e însă ca acest interes să corespundă interesului național. Henric al VIII-lea a rupt Anglia de sub autoritatea Papei pentru a se putea căsători cu țiitoarea. Acest interes nu numai personal, dar și sexual, a fost în acord cu interesele Angliei. Și azi, când Anglia beneficiază de o biserică proprie, nimeni nu mai spune că ea a fost rezultatului unui interes personal. În cazul lui Ceaușescu din 1968 interesul personal a corespuns interesului național. Și acesta e singurul lucru important în aprecierea poziției adoptate de România în conflict cu poziția celorlalte țări socialiste. Excepție făcând această precizare, jurnaliștii români au apreciat cum se cuvine poziția României din august 1968. S-a mers până acolo încât s-a dat cuvântul unor lideri de partid și de stat de la vremea respectivă pentru a-și aminti momentul. Dacă ne gândim la hulirea foștilor lideri de către presa noastră liberă și independentă, mai că-ți vine să te crucești. Să fi devenit brusc roboții anticomunismului de serviciu nostalgici ai perioadei ceaușiste? Sau să-și fi dat seama, în sfârșit, că a venit momentul unei abordări lucide a anilor anteriori prăbușirii comunismului, dând curs regulii că trecutul nu mai trebui folosit în interesul prezentului?
Nu, nu e vorba de nimic din toate acestea.
Dispozitivele anticomuniste din presa noastră au tratat corect momentul august 1968 tot sub semnul rescrierii trecutului în interesele prezentului. Aniversarea a coincis cu întâmplările din Georgia. Și pentru că, în cadrul marii manipulări planetare, acțiunea Rusiei de acum a fost înfățișată ca o reeditare a intervenției URSS în Cehoslovacia, tonomatele americane din presa noastră au simțit nevoia unei reconsiderări a gestului făcut de Nicolae Ceaușescu.
Deși rescriere a trecutului în interesul prezentului, abordarea lui august 1968 în presa noastră a fost un lucru bun.
Ca dovadă că și manipulările pot duce uneori la reflectări corecte ale adevărului.
