A-nceput campionatul, cu un suspect și plin de consecințe 0-3. În rest, nimic altceva decât alergarea jucătorilor de la un club la altul, în speranța că tot ăia vor fi… alții dacă-și schimbă tricoul. Și, bineînțeles, continua mătrășire a antrenorilor. Lăcătuș e „pe făraș”, Gigi se pregătește să-l invite la Steaua pe Hagi (ce scandal urât a fost la despărțirea din 2006!), arătând că nu învață nimic din întâmplările prin care trece și-n capul lui stăruie confuzia între „mare jucător” și „mare antrenor”.
Să glosăm pe această temă. Prin (cred) 1977 m-am nimerit, într-un IL-14 străvechi, alături de Mircea Lucescu. Mai departe scrie el, în prefața cărții „Mirajul gazonului” (Ed. „Junimea”, 1981): „Întâmplarea a făcut ca, zburând spre Iași cu echipa Dinamo, unde urma să susținem un joc de campionat, să-l cunosc în avion pe scriitorul M.R. Iacoban, mare iubitor de fotbal. Mi-a mărturisit că i-au plăcut articolele mele, pe care le-ar fi vrut strânse într-un volum. I-am oferit altceva, neabandonând, totuși, ideea lui. I-am vorbit despre o carte autobiografică, despre o carte de devenire fotbalistică. Și am scris-o.” Iar subsemnatul i-a publicat-o. Într-o scriitură perfectă (n-a trebuit să mut o virgulă!), utilizând o limbă bogată și expresivă, etalând o gândire profundă și aplicată, Lucescu-senior s-a clasat de departe pe locul I printre oamenii de fotbal tipăriți la „Junimea” (Steinbach, Teașcă, Rainea ș.a.). Am redescoperit capitolul final, dedicat lui Răzvănel (avea atunci vreo șapte anișori…), din care aflăm că fotbalul românesc este și-o virtuală pepinieră de șefi de stat: nu numai Becali se visează președintele României, ci și Răzvan Lucescu! Întrebat ce ar vrea să ajungă în viață, puștiul răspundea țanțoș: „fotbalist și șef de stat”. Nu știu dacă avea, atunci, mintea lui Gigi, ori „titanul din Pipera” gândește azi precum Răzvan în ’77; oricum, aspirațiile celor doi se ciocnesc în poarta Cotrocenilor (dacă nu cumva Lucescu junior s-o fi visând președinte în Ucraina).
Lăsând gluma, ne întoarcem la cartea seniorului: când juca la Dinamo, a răspuns unui ziarist precum că „antrenorul depinde de jucători”. Peste ani, devenind antrenor, și-a schimbat radical credința, accentul căzând acum pe „importanța creierului de pe marginea terenului”.
Probabil că adevărul se află, ca de obicei, la mijloc, dar discuția în sine, eventual continuată și raportată la destinul lui Răzvan, arată că „soarta fuse crudă”, fiindcă fiul n-a avut și n-are șansa tatălui. Amândoi ambițioși, amândoi dedicați trup și suflet fotbalului, se înscriu în peisaje net diferite valoric. Mircea a fost coleg de echipă cu Dobrin, Răzvan, cu Dedu. Mircea a marcat 70 de goluri în meciurile echipei naționale și 15 în cupele europene, Răzvan nici n-a prea convins ca portar. Mircea a antrenat Internazionale Milano, Răzvan pe Rapid și FC Brașov. Mircea a dat piept direct cu Bobby Charlton, Beckenbauer, Pelé, Platini & comp., Răzvan, cu cine? Mircea a făcut parte din onoranta familie performantă de pe Wembley, Răzvan se căznește să înfiripe un 11 făr-de Mutu, cu al de Sburlea, Papp, Florescu și ai săi. Mircea a cucerit Supercupa Europei și Cupa UEFA, Răzvan s-a poticnit cel mult în sferturi, cu Rapid.
Veți spune că fiul are toată viața înainte și dacă încă mai navighează în siaj patern, îi rămâne destul timp să demonstreze și să confirme. Când? Cu cine? Ca jucător, imposibil: vitrina cu trofee a rechiziționat-o tata. Ca antrenor, cu trupa ce-o are la dispoziție (am ajuns să ne temem de Luxemburg!) n-o să rupă niciodată gura târgului.
Mircea Lucescu s-a născut la vreme, când fotbalul românesc era-n urcare, Răzvan prea târziu, când începuse coborâșul. Păcat! Cât despre Hagi…
