Razna prin patru continente

Vacanțele s-au isprăvit; adunați pe la casele noastre, istorisim povești de pe unde am fost. Pe vremuri, aduceam noutăți de la Sângeorz Băi, acum, din Singapore ori Africa de Sud. Cu oarece întârziere, impusă de orânduielile climatice, se bejenește și sussemnatul, schimbând răcoarea de Bahlui cu zăpușeala de Nil. Nu mai am cum, vreme de două săptămâni, să comentez actualitatea românească, dar nici n-aș întrerupe o rubrică ce o susțin de mai bine de un deceniu. Drept pentru care aș propune, fiindcă tot a venit vorba de călătorii, relatarea câtorva popasuri cu tâlc ce vor face parte din sumarul cărții în pregătire „Razna prin patru continente” – într-un fel, va fi volumul al II-lea al cărții „Razna prin trei continente”, apărută în 1977. Se mai adaugă un continent – Africa. Dacă mai am ceva răgaz, le termin pe toate! Azi: Israel, 2016.
… Constat că-mi lipsesc 5 blajine tablete de Siofor (uitate acasă), trebuincioase pentru zilele cât stau în Israel. Mi s-a părut simplu să apelez la o farmacie. Fiind sâmbătă, lucrează numai cele ale arabilor. Hai la prima. Farmacista înțelege limba lui Pușkin, cât se poate de prezentă și activă în Țara Sfântă, și-mi dă dreptate, dar nu și medicamentul: aici nu se eliberează nimic fără rețetă. De unde rețetă? De la Policlinica arăbească. Acolo (norocul meu!) dau peste un doctor care a învățat la Cluj. A cam uitat româna, și explică de ce: a făcut școala, inclusiv liceul, în arabă, după care a trebuit, student la Cluj, să învețe româna, examenul de atestare în profesie l-a susținut în engleză, iar acum lucrează într-o policlinică în care trebuie să vorbească și ivrit! Nu-mi poate da rețeta fără internare de-o zi – asta-i regula. Care mi se face formal, doar în acte. După zece minute îmi completează fișa de externare. Cele cinci tablete m-au costat câțiva șekeli (vreo jumătate de euro), iar „internarea de o zi” și consultația pentru obținerea rețetei, 100 de euro. Păi nu? Doctorul a învățat în România! După care, plec la Ierusalim. Carmiel fiind capătul extrem al traseului, de aici autocarul agenției de turism intern începe să-și culeagă pasagerii înscriși pe listă, intrând prin diferite orășele, ocolind mult și părăsind des autostrada. Ierusalimul este întru totul impresionant (pe larg și amănunțit, în carte). Popas mai lung la Zidul plângerii. La Mormântul regelui David îmi pun chipa (de carton) și trec printr-o cameră de rugăciune în care 10-15 religioși acompaniază cu bătăi din palme și strigăte guturale salturile ciudate ale unui confrate cu barbă de patriarh care mimează (așa cred) un moment al bucuriei, conform cu sugestia cine știe cărui vechi text vesel și optimist. Camera în care-i racla regelui David este divizată printr-un zid ce pare a împărți și sarcofagul în două – femeile trec doar prin partea cealaltă, nu li se îngăduie să urmeze traseul bărbaților. La întoarcere, pe măsură ce urcăm spre nord, excursioniștii coboară în orășelele lor. După Haifa, rămân singur în autocar. E miezul nopții; șoferul întreabă unde să mă lase, și când aude de Carmiel (încă vreo 60 de km.) aproape că explodează. După care, bodogănește morocănos tot drumul… Seara următoare, chiar am pățit-o! Trebuia să mă întorc de la Tel Aviv cu trenul (din pricina ambuteiajelor pe autostradă) la Haifa, unde să mă aștepte amicul familiei ce mă găzduiește, de acolo urmând să plecăm spre Carmiel. Urma să-i dau telefon când urc în tren la Tel Aviv și-mi să-mi spună la ce gară mă așteaptă. Încerc și… surpriză neagră: telefonul mort! Bateria! Iată-mă-s în noapte, singur, într-un tren din care n-am habar când și unde să cobor (Haifa are patru gări) Aici nu poți fi așteptat pe peron ca la noi, când sosește Ilie cu personalul de Cisnădie. În gară au acces doar cei cu bilet de călătorie, iar după controlul anti-tero, ori urci tren, ori devii suspect… Numerele de telefon ale gazdei mele se aflau și ele în memoria mobilului. Dispărute toate! Trenul aleargă în noapte într-o țară străină, prietenii mi-au rămas la sute de kilometri depărtare, aici nu cunosc pe nimeni, nu știu unde să cobor, dacă rămân în tren ajung la granița cu Libanul, dacă cobor… unde? O fătucă roșcată, pistruiată, cu ochelari „fund de sifon”, vede că țin în mână înnegurat un telefon mort și parc-ar vrea să mă ajute. Încerc s-o abordez pe rusește. Bingo! Iar a mers! Generoasă, îmi întinde mobilul ei. Dar numărul? Pe cel al amicului meu mi l-a trecut chiar el în memoria mobilului decedat, abia dacă l-am observat; cum să-mi amintesc cifre pe care nu le-am văzut? Încerc cu îndârjire să refac, vizual, barem ordinea apăsării tastelor. Știu că nu pot râvni la mai multe încercări… Iată, de sunat, sună. Minuni în vremea noastră cred a se mai face: de răspuns răspunde, din primul foc, cel căutat! Care mi-a devenit teribil de drag, dimpreună cu… limba rusă, învățată din clasa a IV-a până-n ultimul an de facultate și pusă zdravăn la încercare în răstimpul în care am lucrat la Chișinău (1991-1992).