Răzbunarea sexului frumos

Când m-am apucat de cariera jurnalistică, abandonând o cinstită viață de geolog itinerant, am pățit-o la fel ca Marin Preda, când și-a îmbunătățit văzul cu primii ochelari din viața sa.
Știți ce a pățit marele scriitor? Fetele care lui „Marin Preda fără ochelari” i se păruseră neasemuit de frumoase, lui „Marin Preda cu ochelari” i se înfățișau deodată urâte, crăcănate, cu puncte negre și picioare în X. I se arătau exact cum erau în realitate. Aici e marele dezavantaj al ochelarilor. Sfatul meu e să nu vă puneți niciodată, indiferent ce vă sfătuiește oftalmologul.
**
Așa s-a-ntâmplat și cu mine. Tot ce altădată văzusem, prin miopia mea, frumos, ca jurnalist mi se arăta deodată într-o hidoșenie plenară. Acolo unde aparența fermeca, amănuntul se vădea putred, la fel cum – de exemplu – o laureată a concursului „Miss World” ar fi săpată, pe sub costumul de baie, de o cumplită furunculoză.
Printre altele, în calitate de ziarist, am aflat și pomelnicul studenților securiști, foști colegi de-ai mei. Ba, ca bonus, i-am aflat și pe profesorii care-i zoreau să pârască.
Așa cum se întâmplă întotdeauna, pe unii îi bănuiam, pe alții – și aici e durerea mai mare și mai mare -, nu-i bănuiam defel.
**
Ulterior, mi-a fost dat să mai aflu câte ceva din traiectoria turnătorilor pe bolta lumii. Mare mi-a mai fost mirarea! Printr-o aritmetică divină, pe care nu mi-o explic, toți umblă, astăzi, cu belciugele succesului în nas: unii au ajuns biznismeni măreți, alții își altoiesc pe tulpină doctorate fotogenice, grohăind mulțumiți de viață, cu un pai în colțul gurii.
**
Din acest motiv, n-am binevoit să particip la nici o întâlnire festivă cu foștii mei colegi, prilejuită de aniversarea a nu-știu-câți-ani de la absolvirea facultății. N-am vrut să particip, mai bine zis, n-am putut. Am preferat absența.
Am preferat absența, pentru că n-aș fi fost în stare să fac schimb de pupături cu decanul securist, la fel cum n-aș fi izbutit să lălăi – alături de colegii turnători – cântecele cherchelite ale studenției, inaugurate de enervantul Gaudeamus-nu-știu-cum.
Și nici n-aș fi izbutit să mă lipesc – stofă la stofă, într-un tango vocalizat nazal – de cea mai ucigătoare fată din an, și ea dătătoare-n gât, cum din păcate am aflat.
**
În studenție, norocosul care-i smulgea o întâlnire mulțumea fierbinte Cerului, fără să știe că Securitatea merita toate mulțumirile.
Fata respectivă (și azi mă-nțeapă aici, amintindu-mi de ea!) o făcea pe amorezata cu fiecare dintre noi. Ne gângurea, ne aburea, ne încălzea puțin așternutul, apoi ne turna pe toți, de la stânga la dreapta.
Deși nu dețin nici o adeverință în acest sens, sunt sigur că turna doar partea bărbătească. Își pâra doar colegii, niciodată colegele. Sunt sigur de asta.
**
N-o privesc astăzi, peste ani, cu resentiment, deși nu mă pot abține să nu mă întreb dacă s-a făcut ca o batoză. Dar n-o privesc nicicum cu resentiment. Într-un fel, pot spune că le răzbuna pe toate femeile din lume abuzate conjugal. Pe toate damele care-o încasează, într-un fel sau altul, de la parteneri.
Eu sunt sigur că așa s-au născut marile curente familiste din țara noastră.