Suceava este gata să-l transforme într-un anonim, cu copleșirile ei de bălării sălbatice, primitive, care deja o sufocă, îngropând-o în colburi și în tot felul de alte înnoroiri, dar lui Severin nu-i pasă, ba nici măcar că observă. El a devenit neașteptat de tăcut și de discret, retras total și de bunăvoie din mondenitatea aparent ierarhizantă a Sucevei.
Cândva, și nu-i prea mult de atunci, când Severin își purta condeiul tăios ca pe o lance prin „România liberă”, el conta chiar și pentru Gheorghe Flutur, care se făcea luntre și punte ca să-i intre în grații, până în megieșia prieteniei, dar, din păcate pentru Flutur, nu și pentru Severin, cel din urmă, care va rămâne, veșnic și proverbial, cel dintâi, și-a pus condeiul incisiv în rastelul cu arme, pentru a se dedica unei ciudate asceze, pe care unii o percep drept artă, deși e mult mai mult decât atât, adică multiplă inițiere în înțelepciune.
La noi, în Suceava boschetăriilor pseudo-spirituale, Severin aproape că nu mai contează, deși el este un incredibil „produs în Bucovina”, care a dus „Suceava mea arhetipală” la Oslo, în Norvegia, pentru a o expune auroră boreală a sufletului românesc în Galeria de Artă „Dalype”, în aprilie 2009.
Dacă vrei vești despre Constantin Severin, poetul, prozatorul și artistul plastic de dimensiune europeană, proaspăt inclus, de către un juriu internațional, alcătuit din cinci curatori, în Albumul de artă „International Contemporary Artists”, editat la New York, de Eve Lemonidon, dar și în „Dicționarul ilustrat al artelor frumoase din Moldova, 1800-2011”, de Valentin Ciucă, dicționar ce va vedea lumina tiparului în acest an, la Iași, în Editura „Art XXI”, trebuie să cauți acele vești cât mai departe de Suceava, în Madrid, bunăoară, acolo unde o prestigioasă revistă de artă, care se tipărește într-un tiraj de 12.000 exemplare, în patru limbi, „Niram Art”, fondată de artistul româno-spaniol Romeo Niram și aflată în proprietatea lui Ruben Dario, îi dedică două pagini lui Constantin Severin, pictor român care face parte, alături de, Adrian Bayreuther, Alberta d’Assumpcao, Olga Dmytrenko și Izabella Pavlushko, din „3rd Paradigm”, cealaltă recunoaștere internațională, de data asta de sorginte germană, numindu-se „European Artist”.
Din „Niram Art”, aflu că, în afară de singura expoziție personală găzduită de Suceava, prin Muzeul Bucovinei, în septembrie 2004, când Constantin Severin era salutat, ca pictor, chiar și de „Agenda” canalului tv „EuroNews”, pictorul sucevean a mai avut încă șapte expoziții personale, mai toate semnalate de „EuroNews”, la Stuttgart („Semnele Timpului”, la Galeriile „NahVision”, noiembrie 2004) și la Goettingen (aceeași expoziție, la Galeriile Universității „Georg August”, în mai 2005), la Bacău („Metaforele Timpului”, Galeriile „Velea”, februarie 2006), la Piatra Neamț („Orașul Alchimic”, Galeria „Lascăr”, aprilie 2009), la Oslo („Suceava mea arhetipală”, Galeria „Dalype”, aprilie 2009) și Galați („Text și Timp, Expresionismul Arhetipal”, Muzeul de Artă Vizuală, noiembrie 2009), și doar o singură „întoarcere acasă”, la Universitatea „Ștefan cel Mare” („Identități Matrioșka”, februarie 2007).
Din „Niram Art”, aflu că „fiecare operă a sa este o veritabilă poezie, o alegorie a simțurilor, o rafinată descriere a stărilor în nuanțe vii, pastelate” („o fericită asociere de viziuni și efecte, de concepte și simboluri, care fac din arta sa o flacără vie, ce arde cu strălucirea unei stele”), că „arta pictorului sucevean este o provocare. Cu siguranță, ea va deveni unul dintre reperele importante ale evoluției artelor frumoase”, pentru că, „rostind taina prin taină, Constantin Severin dă un nou sens simbolurilor arhetipale și ne „obligă” la o abordare mai profundă a artei”), arta fiind, pentru civilizație, așa cum stabilise George Bernard Shaw, o „oglindă a sufletului” („Pentru a ne vedea chipul folosim o oglindă; operele de artă le folosim pentru a ne vedea sufletul”).
Omul Constantin Severin trăiește în Suceava, semnează disciplinat, în fiecare dimineață și în fiecare după-amiază, o condică de prezență și ridică, lunar, un salariu al supraviețuirii. Îl întâlnesc, dimineața, în drumul nostru spre slujbe, și, dacă poartă subsuoară un tablou, îl despachetează și mi-l arată, fără să-i pese de trecători, dar vânându-mi licărul ochilor. Nu mă pricep la pictură, dar chiar că îmi licăresc ochii, când îi văd noile lucrări, iar asta îl bucură și pleacă fericit, scufundând insensibila Suceavă în limpezimea pură a ochilor lui albaștri. Nu ne-am pus niciodată problema asta, dar cred că suntem prieteni.
