O bună parte din presa din România se află într-un război declarat cu președintele țării, război extins mai nou și la susținătorii săi dintre liderii de opinie. Conflictul se rezumă la limbaj: presa nu e amenințată de actualul președinte, sau măcar un singur ziarist din aceia asupra cărora se fac presiuni ar fi ajuns la vreo agenție de libertate a presei cu revelațiile lui. Nici președintele nu pare, după rezultatul referendumului, să aibă de suferit de pe urma mass mediei. Cine suferă însă, e calitatea presei, și încrederea publicului în ea, și despre asta vreau să vorbesc aici.
Presa a păcătuit în ultimele luni prin tratamente neprofesionale la adresa lui Traian Băsescu, cu accente de propagandă veritabilă. S-a abătut de la fapte: Băsescu e constant prezentat ca un dictator și susținătorii lui ca o bandă de adversari ai democrației, fără nici cea mai mică dovadă în această privință. Stelică Tănase, scriind recent despre „grupul de la Neptun”, spune pe față că intelectualii care vor să schimbe Constituția sprijină un regim autoritar. Eu nu fac parte din ei, dar să fie clar că un sistem prezidențial ca în Franța sau ca în SUA nu este autoritar, căci regimul autoritar, vorba aceea, elementară, este prin definiție neconstituțional. Democrația este un regim constituțional și numai ea. Pe urmă, vă imaginați cumva vreun ziarist având curaj să îl filmeze pe Adrian Năstase, despre care nu scria aproape nimeni că e dictator (sau dacă scria, nu era publicat) după ce acesta spunea: „Gata, ajunge”? Să fim serioși, dacă unii îl calcă pe bombeu excesiv pe Băsescu e pentru că știu că nu vor fi consecințe. Poate au uitat primele luni din 1990, când chiar era autoritarism, curgeau amenințările cu moartea, veneau minerii, nu ne tipăreau topografii, și așa mai departe. Sau poate nu le-au uitat, că nu erau cu noi atunci.
Al doilea păcat al tratamentului de presă față de tabăra Băsescu este dezechilibrul. Să zicem că la originea lucrurilor există un lucru discutabil. Da, nu dă bine să îți chemi prietenii la Neptun, în vila lui Ceaușescu. Eu aș vinde locul acela și aș face unul nou, prea e încărcat negativ de semnificații de privilegiu. Dar toată povestea e un fleac absolut, nu are nici o importanță, și toți actorii erau în dreptul lor. Cu toate astea presa a scris mult mai mult despre cei 30 000 de euro cît a costat avionul Romavia decât de cele 6 miliarde de euro deficit prognozat la bugetul de stat datorită iresponsabilității fiscale a parlamentarilor care au votat legea pensiilor. Aceeași situație în ce privește schimburile verbale ale lui Băsescu cu jurnaliștii. Sigur că dacă președintele vrea intimitate să nu se ducă la mall și să nu mai cheme și presa. Până aici, vina e a lui. Dar să nu mi se ceară să mă indignez de ce spune neveste-si, că nu înțeleg să trag cu urechea la ce spun oamenii în particular, numai securiștii fac asta. Că veni vorba, chiar ziariștii nu se întreabă cum de dictatorul Băsescu, șeful serviciilor secrete (dar care nu știu să șteargă memoria unui telefon) sau oamenii săi sînt mereu înregistrați pe blat (la Cotroceni, într-un restaurant privat, când vorbesc cu nevasta)? Mie mi se pare cam clar de ce parte se află profesioniștii înregistrărilor.
Al treilea păcat este inconsistența de tratament. Când președintele era izolat, era o problemă că e izolat. Azi, când și-a găsit prieteni cu reputație bună, e iarăși o problemă. Păi, care din două e problema? Liiceanu e o parte a patrimoniului intelectual, indiferent că suntem sau nu de acord cu pozițiile lui politice, și a-l prezenta ca pe un plagiator numai pentru că e cu Băsescu e penibil. În orice țară europeană cei care ar fi făcut asta ar fi fost ostracizați de breaslă. Nici vorbă: în schimb, când Victor Roncea se vaită că nu se mai înțelege cu șeful lui, chiar unele ONG-uri sar să îl apere. Or, o țară ajunge o civilizație apărându-și oamenii de cultură, nu talibanii. Sau dacă suntem așa procedurali, să apărăm proporțional pe toată lumea. Dar nu e cazul. Inconsistența e suverană în materie, și nu poate fi altfel, pentru că la mijloc e fie partizanatul, fie lipsa totală de criterii a unor oameni cu mai multe mijloace decât minte.
Din toamna lui 1990 am fost printre foarte puținii jurnaliști anti-Iliescu, dar în același timp critici față de PNȚcd și mai apoi CDR. Știu perfect ce înseamnă să scrii contra unui președinte popular de pe o poziție independentă. Dar, din cauza problemelor de mai sus și a lipsei de delimitare a presei față de cei care practică asemenea procedee, critica onestă a lui Băsescu a devenit cvasiimposibilă. Asediați cu atâta furie, simpatizanții lui au făcut un bloc care a devenit defensiv și partizan. Criticile cu temei real (casa din Mihăileanu, cucernicia de ultimă oră, etc) au fost estompate de acuze fără temei, ca autoritarismul, flota, etc. Băsescu însuși, care avea o atitudine mult mai relaxată față de presă, a început să o deteste de adevăratelea, fără să facă diferențe, și să-și arate public disprețul față de ea. Climatul general de civilitate în care trebuie să funcționeze democrația a fost afectat, ca și încrederea în presă. Și așa va fi cît partea curată din presă, indiferent că e pro sau contra Băsescu, nu se delimitează de partea care practică procedeele descrise aici.
