Disputa dintre Dan Voiculescu și “grupul de interese” care i-a semnat condamnarea publică pare o ceartă de familie, cu miză politică, menită să “amăgească neamurile”, cum ar spune profetul.
Prima impresie e că nu avem de-a face cu inocenți.
Linșajul mediatic la care a fost supus Voiculescu, faptul că, în cazul lui, a funcționat prezumția de vinovăție, modul în care a colaborat SRI cu CNSAS, sugerează că liderul Partidului Conservator devenise indezirabil în anumite cercuri.
O morală a acestei povești e că, în România anului 2006, se tranzacționează încă dosare. Implicațiile sunt extrem de grave, întrucât aruncă umbre de îndoială asupra tuturor deciziilor CNSAS. Membrii Colegiului nu deliberează decât pe baza mărfii care le este livrată, iar hotărârile lor pot fi viciate extrem de ușor. Voiculescu însuși a primit, până în prezent, confirmări de la CNSAS și a câștigat, după cum spunea, “N procese” împotriva celor care l-au acuzat că ar fi făcut parte din structurile fostei Securități sau că ar fi făcut poliție politică.
Mai mult, existența acestor dosare avertizează că unii dintre venerabilii politicieni autohtoni sunt șantajabili și că pot cânta după partituri scrise de alții și aduse prin curieri speciali.
Pe de altă parte, răspunsul lui Voiculescu, formulat, vineri, în conferință de presă, este un exemplu perfect de manipulare și demagogie. “Dom’ profesor”, cum se autointitulează pe pagina de net personală, a găsit cu cale să mulțumească CNSAS pentru „imensul serviciu” pe care i l-a făcut, distrugând mitul „Voiculescu – ofițer al Securității” și mitul „Voiculescu a pus mâna pe conturile lui Ceaușescu”.
De-a lungul timpului, Voiculescu a încercat cu disperare să șteargă, din imaginea sa publică, orice pată legată de “basmele” pe care le-a invocat vineri. Pentru aceasta, a recurs la procese în Justiție, solicitări la CNSAS și interpelări parlamentare.
De pildă, deputatul PC Romeo Octavian Hanganu – ca o ironie fost PD – a purces, de mai multe ori, la astfel de solicitări. Una, destinată directorului SRI, Radu Timofte, la 25 octombrie 2005, cerea date despre pretinsa existență a Arhivei lui Ceaușescu care ar cuprinde un eventual „decret” prin care fostul dictator l-a făcut general sub acoperire pe Voiculescu. Interpelarea a rămas fără ecou. Hanganu a repetat gestul, la 9 martie 2006, îndreptându-se, de data aceasta, spre MApN. Teodor Atanasiu a răspuns că nu a deținut și nu deține o astfel de Arhivă. O a treia interpelare fusese făcută, la 2 februarie 2006, pe adresa șefului Cancelariei primului-ministru, Aleodor Frâncu. Replica a venit însă de la Marius Oprea, care a făcut simple supoziții legată de Arhiva incriminată și de presupusul grad al lui Voiculescu.
Acribia liderului fost PUR arată că a anticipat, cu sinceritate sau cu inconștiență, obținerea unui certificat de bună purtare. Așa se explică și “curajul” său de a înfrunta Colegiul. Însă, dacă Voiculescu era sigur că nu va fi dovedit general, nu a bănuit nici o clipă că ar putea retrogradat la gradul de simplu “turnător”.
Dacă CNSAS a decis, într-adevăr, că Voiculescu a făcut poliție politică și dacă ștampila infamă este justificată pe baza probelor, nu înseamnă că politicianul conservator are onoarea nepătată. Mai mulți foști generali ai Securității s-au prevalat, public, de prestanța gradului și au invocat înalte considerente legate de interesul național, pentru a-și justifica faptele reprobabile din epoca defunctă. Un delator banal, nu poate însă decât să-și găsească scuze meschine.
În plus, rapoartele pe baza cărora a judecat CNSAS privesc, după câte se pare, numai o anumită perioadă a vieții lui Voiculescu, respectiv cea a tinereții. Este însă interesant că profesorul nu a încearcat să demonteze verdictul Colegiului bazat pe aceste informații, ci s-a încăpățânat mai mult să distrugă himere.
În privința demagogiei, Voiculescu revine la clasicul registru cu care a obișnuit “soluția imorală”. În aprilie, în plină criză a ostaticilor, el se punea “gaj”, anunțându-se dispus să devină “prizonierul răpitorilor în schimbul celor trei tineri” sau cerea coaliției să dezbată retragerea trupelor din Irak și Afganistan. Recent, după ce a fost desemnat de partidul pe care îl conduce să ocupe funcția de vicepremier, a anunțat că își propune, nici mai mult nici mai puțin, decât să reglementeze problema pensiilor, a medicamentelor compensate și cea privind asistența medicală. Astăzi, el își asumă, din nou, destinul salvatorui național care înfruntă balaurul.
Indiferent cine va câștiga în războiul lui Gog cu Magog, habotnicii pot citi în semnele vremii Armaghedonul actualei clase politice românești.
(Comentariu de Alexandru Purcăruș)
