Războiul, frate cu Edi!

Am îmbătrânit tot auzind din unele surse oficiale că „urmează un meci decisiv”, timp în care alte surse, tot oficiale, atacăvarianta cealaltă, cum că „este un meci important, dar în niciun caz decisiv”, fiindcă și dacă nu îl câștigăm… iar aici vin toate sintagmele alea învățate pe de rost și care stârnesc, la oamenii normali, voma: „pierdem doar o bătălie, dar nu și războiul” ori „matematic încă ne putem califica” (ăștia, repetenții pământului, pentru care matematica este la fel de străină ca limba română, cred că 0,014% șanse înseamnă chiar șanse!) sau „poate că de data asta jocul rezultatelor va fi departea noastră”. Hai,spuneți drept, de câte mii de ori ați auzit toate tâmpeniile astea, mai ales în ultimul sfert de veac, de la ultima noastră prezențăla un Campionat Mondial, cea din 1998?
Acum, după nenumărate campanii în care toți nechemații au fost… chemați să conducă Naționala, ultimul dintre ei, ăsta de-l cheamă cape tac-su, are ocazia aproape neverosimilă de a duce România la un turneu final european. În fond, înainte de a fi moștenit câte ceva din știința de a conduce o echipă reprezentativă, ăsta micu’ pare să fi moștenit legendara baftă a ăluia bătrân (fără ca măcar să frece mătănii cât e meciul de lung!), astfel încât dincolo de o tragere la sorți mai mult decât favorabilă, mai are parte și de o conjunctură halucinantă: cu Belarus, în loc să jucăm în deplasare, jucăm pe teren neutru (diseară, la Budapesta!) pe considerente de război, iar meciul cu Israel, de lună viitoare, mai mult ca sigur că îl vom juca tot pe teren neutru (probabil în Malta) din cauza altui război. Până acum, știam că încă de pe vremea haiducilor, „codru-i frate cu românul”. Dar n-am bănuit niciodată că războiu-i frate cu Edi Iordănescu!