Într-un cimitir din Transnistria (nu e banc), un veteran moldovean din războiul din Vietnam (unde luptase de partea vietnameză ca instructor trimis de Armata Roșie) îmi explica esențialul văzut de la bază al geopoliticii regionale, nu mai departe decât acum câteva săptămâni.
Stăteam pe un deal înconjurat de un cot al Nistrului. Pe podul din spatele nostru pacificatorii ruși, de fapt fosta Armată a XIV-a, o bandă de câțiva puști dotați cu un tanc se prăjeau la soare în maiouri de o curățenie îndoielnică. Scena fusese loc de bătălie și în 1941, și în 1944, și în 1991, în războiul transnistrean, acest cot al Nistrului având nu știu ce importanță strategică. Eram înconjurați de generații de morminte pierdute în iarba înaltă. Omul meu, să îi spunem Simeon Ivanovici, îmi dădea în termini primitivi o versiune a unei teorii foarte cunoscute în relațiile internaționale. “Locul nu rămâne neocupat” mi-a zis el. “Dacă rușii s-au retras în 1991, altcineva ar fi trebuit să avanseze, de exemplu americanii. Dacă nu au avansat, rușii au venit înapoi. Locul nu stă așa, gol”. Și de ce nu au venit americanii? Simeon dă din umeri. „E departe. Și apoi, americanii sunt fricoși, eu îi știu din Vietnam. Nu se bagă ei la risc”.
Dar s-au retras rușii într-adevăr ? Da. Răspunsul e neîndoielnic, chiar dacă pe alocuri retragerea este incompletă. Dacă azi suntem o democrație, dacă azi Europa unită are 27 de state e din cauză că rușii au plecat din țările noastre. E destul să vizitezi vechea lor bază de lansat rachete lângă Bălți, un cilindru gigantic de 21 de etaje subterane, sau portul submarinelor de la Balaklava în Crimeea ca să înțelegi ce masivă era prezența lor altădată. Nu au plecat din Transnistria și din regiunile secesioniste din Georgia, dar dacă facem o minimă comparație cu anul 1988, toată dezvoltarea favorabilă a regiunii s-a bazat pe decizia lui Gorbaciov de a se retrage de la Praga și Budapesta și a lui Elțîn de a ceda Ialta și Riga.
Această cedare a Rusiei a ținut loc de viziune pentru politica occidentală. După ce au câștigat războiul rece, țările occidentale au câștigat și pacea care a urmat, acceptând, mai mult decât inițiind, planurile liderilor din regiune. De la Praga la București, aceștia voiau un singur lucru, să scape de sub amenințarea rusească (dacă ar fi revenit) și de aceea au împins la lărgirea NATO, la început agreată greu, apoi devenită un fel de rutină. NATO a avansat la cerere, cu mari rezerve, ocupând treptat mai toată zona gri apărută între Rusia și Occident în urma retragerii URSS. Cu toate șicanele pe care le-au mai făcut, rușii au opus în mod serios rezistență doar în Transnistria și Georgia, semnalizând că acolo e limita. Nimeni din Occident nu a avut vreodată intenția să avanseze în aceste regiuni, deși în Georgia cererea locală era mare. La summitul NATO de la București, Bush a fost izolat de aliații lui europeni în propunerea de a oferi Georgiei un început de promisiune de aderare. Președintele georgian Sakașvili era însă un întreprinzător chiar mai hotărât ca alții din regiune și hotărât să aducă Vestul în țara lui, deși fusese avertizat să nu îi provoace pe ruși. Gafa lui pune capăt unei perioade în care Vestul a acceptat, mai mult decât a inițiat, politica la Marea Neagră. Pasivitatea rusă a luat sfârșit. Ca și curajul de a sprijini politicieni locali nu tocmai responsabili de tipul Sakașvili. Frontiera fluidă a Europei e pe cale să se solidifice din nou, lăsând afară nu doar Georgia, dar și Republica Moldova.
Noul război rece care se profilează cu rușii este absurd. Frontiera nouă, cu excepția Moldovei, este una veche și naturală a Europei. Nistrul era frontiera Europei romane, care nu a mers niciodată mai departe.
O regiune unde Vestul nu voia oricum să avanseze și de unde rușii nu vor să se retragă nu ar trebui să fie teatrul unui conflict, mai ales când în restul lumii Occidentul e angajat în conflicte mult mai importante.
