Jurnalul-document ținut de sergentul Petru Savin, din Plopeni, în cel de-al Doilea Război Mondial rămâne unul de referință pentru ceea ce s-a petrecut pe frontul din Slovacia în ultimele zile ale celei mai mari conflagrații din istoria omenirii. Faptul că acest jurnal nu s-a distrus, mai ales în anii comunismului, ne permite să aflăm care este cu adevărat fața unui război și ce orori implică acesta. Pentru Leon Popovici, nepotul celui care a suferit în tranșee acum mai bine de 70 de ani, dar nu numai pentru el, acest jurnal-document are o însemnătate deosebită. În ediția de astăzi a cotidianului Monitorul de Suceava vom prezenta ultimele luni de război, cum era așteptată și cum a fost primită pacea, dar și drumul spre casă încununat cu defilarea izbăvitoare de pe pământ românesc.
După lunile grele din iarna lui 1945, primăvara părea că aduce nu doar verdeață, ci și semne că războiul se apropie de sfârșit. Totuși, până la capitularea armatelor Germaniei naziste aveau să mai treacă multe zile, zile pline de mizerie și nenorociri pe frontul din munții Tatra. Iar ciocnirile cu dușmanul aveau să fie nu puține la număr și nici deloc ușoare.
„De la’ntâi la trei aprile acestia două zile, diaviația română toate văile răsună. Zi și noapte trec în zbor, le duc bombe nemților și liau dus multe de tot pân’au luato din loc, și noi pe ziua de trei am plecat tot după ei. Crediam că sau dus diaroata, dar sunt tot în munții tatra, într-un sat noaptia am stat și la ora două am plecat, toți civilii de prin sat cu nemții sau evacuat că piaici toți șfabi au stat.
Pe drum coloana mergia o veste nouă era: că a căzut viena austria sa ocupat pacia sa apropiat. Dar noi nu mai putem crede pâ’n cu ochii nu se vede, cum văd azi că-i iarba verde și cunosc că vara vine dar eu sunt în țări străine, și nam milă de la nimeni”, scrie Petru Savin în jurnalul său.
Imaginile descrise de sergentul originar din Plopeni sunt asemănătoare celor din filmele despre apocalipsă, cu singura mențiune că Savin le-a văzut aievea și l-au marcat pentru tot restul vieții.
„Frontul pe unde’a trecut și copacii toți iau rupt prin pădure și prin sate parcăs de potop fărmate de bombe de artelerie când te uiți e mare jăle. Azi dimniață ora patru urcând iarăș munții tatra, ascultam nu știam cei, cântau niște brotăcei, am știut că-i primăvară noi stăm în zăpadă iară. Am avut un noroc mare că a fost iarăș deplasare și’n dimniața de 6 april am plecat iarăș la drum. Au fost deplasate toate 4 divizii de armate. Zi și noapte merg pe drum căruțe și tun după tun. Au pus mine și pe câmp unde nici nuți vine’n gând, pe cărare mică trebuie să calci cu frică. Nemții pe unde se retrag, mare distrugere fac. Tuneluri poduri căi ferate toate’n aer s’aruncate toate trecerile minate. Și civili de prin sate pe toți cu ei iau luat. Sate mari foarte bogate, toate sunt pustii lăsate, nici o ființă lăsată, nici un câne nu mai latră. La 6 april niam deplasat patru sati’am ocupat sate frumoase și mari dar distruse de tunari. Piaici tot mai sunt civili rămași din acei bătrâni. Pe munți e zăpadă multă și calia ferată dublă. Făbrici mari de orce fel mergea trenul prin tunel. Acum sunt toate stricate că de nemți au fost minate. De la oremnița (n.a. – probabil localitatea Kremnica) la vale mergând întro deplasare am întâlnit pe drum în cale două coloane cai căruțe și chisoane. Unguri complect echipat o divizie sau predat. Sau predat cu toții val, cu ofițeri și Gineral. Nemții se retrag mereu că frontul e foarte greu și nu mai pot rezista că-i bate și anglia că poate s’a termina dacă Dumnezeu o vria să opiasc’acest potop de proectile și foc”, sună descrierea primelor zile ale lui aprilie 1945.
„Ciai odată’n săptămână cald doar să te speli pe mână. Pâinia s’anegrit mai tare și trăim zile amare”
Amintirile și părerile de rău despre casa depărtată se acutizează odată cu venirea primăverii, iar fiecare mișcare, fiecare sunet devine o rană deschisă sângerândă.
„Coborând din munți în vale era zăpadă și jale. Din satul padin plecând am văzut pluguri arând. Pe câmpii la sămănat și eu sunt înstrăinat departe de al meu sat. Tot prin munții tatra mare, rabd și frig, rabd și de foame. Merg numai pe drum de stâncă și păduchii mă mănâncă, stăm cu săptămânile îmbrăcați cu hainile de două luni, jumătate din fasole nu se scoate, nu știu nui sau nu ne dau ori să ne omoare vrau. Ciai odată’n săptămână cald doar să te speli pe mână. Pâinia s’anegrit mai tare și trăim zile amare nui nici un rost de schimbare”, sunt chinurile prin care au trecut Petru Savin și camarazii săi.
Marile sărbători creștine, atât de apreciate în satele din țară, au rămas pe front doar un alt motiv de păreri de rău.
„Sfântul ghiorghe a venit și pădureia’înverzit pomii toți au înflorit eu sunt foarte supărat stau în pădure nu’nsat într-un cort pânza’i subțire bate vânt și ploaia vine zi și noapte îmbrăcat ca’șai viața de soldat. Sus pe vârful muntelui aud glasul cucului își strigă numele lui e singur și străinel la fel sunt și eu ca el. Nu am aripi ca să sbor, dar am tot acelaș dor de părinți frați și surori și de grădina cu flori. Că mam săturat de stat prin păduri înstrăinat. Liliacul meu frumos scutură floaria pe jos eu nu pot s’o miros sunt departe și străin nu pot acasă să vin. Cucule de prin pădure vino dragă și îmi spune când scăp eu din țări străine să merg în țară la mine”, este oftatul lui Petru Savin.
Decorația și ceasul
Ultimele zile din aprilie aveau să-i aducă lui Petru Savin o mare dezamăgire. Chiar dacă în sinea sa se aștepta să primească o distincție pentru curajul dovedit în luptă, acest lucru părea că nu se va mai întâmpla niciodată. Și totuși, pe 24 aprilie 1945 ceva pare că se mișcă. Au fost două zile în care a trecut de la o stare la alta. Dar iată cum descrie sergentul din Plopeni ceea ce i-a fost dat să trăiască: „De la anul nou să știi mio mărit încă cinci mii. Situația sancheiat boerii sau lichidat zice c’atâta mia dat. A doua zi am plecat la Regiment mam prezintat cam fost și eu decorat însă nam fost anunțat când decorațiile sau dat. Eram la post înaintat prin vârf de munte urcat, în mijlocul pădurilor tot la post observator șiașa după cum vă spun întreb eu de un Majur șimi spune că sa luat la baterie sa dat. Toate decorațiile la fel și pachetele eu îi spun ca nam primit el se uită cam urât scoate și-un pachet îmi dă, de cias nici vorbă nu e. Zice că nu știe bine cum a fost chestia cu mine că eu nu oi fi avut poate el parcă lia dat pe toate. Că nui venea lui îndămână că mi sa dat și un cias de mână. El ciasul mi la oprit cu gând că eu nam știut și nam să știu eu ce să fac dreptul meu ca să mil caut. Eu pachetul li-am plecat, tot mâhnit și supărat convins că piaciastă lume or și cine vria să fure și la noi și’n țări străine pentru noi scrie în carte să luptăm pentru dreptate dar noi tot nuavem parte că najunge la cei mari nu să dia și la țărani. De Minister aprobat acest cadou nu mi s’a dat. Mi la ascuns și la furat de mai jos din altă parte să mai așteptăm dreptate??? nu avem de unde zău!! numa de la Dumnezău. Sunt ferm convins apsolut că dreptatia a murit și niciodată nu va fi pe pământ cât vom trăi. Toată lumia’nprăștiate ziar și buletine date că luptăm pentru dreptate. Dar de mine-i constatat că nu esti’adevărat. Luptăm să murim cu toții să rămână’n urmă hoții. Copii noștri să-i robiască și ei să se veseliască”.
Totuși, soarele avea să răsară și pe ulița lui Petru Savin câteva zile mai târziu, când nedreptatea care i s-a făcut a fost remediată.
„Lantâi mai în marș eram și în Cehia intram, ziua pe la ora zece trupe diale noastre trece cu mașini și artelerie Divizia întâi cavalerie. Toată coloana ntrun sat oprește și trupa masa servește. La comandă ma chemat și atunci ciasul mia dat. Timp frumos de primăvară toate stiagurile afară și stegulețe mici de mână că vini armata Română”, sună optimist acum scrierea lui Petru Savin.
Himera păcii
Veștile pe front vin una după alta. Unele dintre ele se bat cap în cap, dar sigurul gând al soldaților este cel că puștile vor tăcea cât mai curând.
„Lumia vorbește de pace că’n noaptia spre 24 april a intrat ruși’n Berlin. Și englezii cu o armată de Berlin e apropiată. Eri ziua la ora două a venit o veste nouă că frontul ce ne desparte a fost luat pe la spate s’antâlnit două armate sau luptat o zi și o noapte și ziua când s-a făcut atuncia sau cunoscut și cine era vrei să crezi?? erau români și englezi!!! sau grăbit să vie’ncoace la’ntâi mai să facă pace, după cum manifestară că Românii pliacă’n țară. Berlinul e ocupat pacia s’o apropiat. Dar nu e adevărat că răsboiul en’cleștat”, sunt speranțele nutrite de toți soldații.
Iar vestea cea mare a venit câteva zile mai târziu: „În loc de ordin de plecare o veste fulgerătoare. Răsboiul s’a gătit pace diacum sa făcut. Germania sa capitulat și hitler sa înpușcat. Himler a luat comanda dar nemții luptă degiaba, bucurie peste tot, stau coloanele pe loc și sa’știaptă noutăți că de pace vorbesc toți. Șiam înaintat mereu zi și noapte cam cu greu peste dialuri peste văi că era noroi și ploi orașe multe și sate liau lăsat nemții pe toate. Sau retras mult înapoi, crediam că scăpăm de răsboi!!”
Paștele și rachetele bucuriei
În 1945 Paștele s-a serbat pe 6 mai, cu câteva zile înainte de capitularea Germaniei naziste. Pe front nu a fost deloc bucurie. Iată cum au petrecut soldații români această mare sărbătoare a creștinismului: „În siara de înviere au fost lupte foarte grele ploua și bătia un vânt era jale pe pământ. Branduri și tunuri bătia pământul se clătina toată lumia se mira zicea Doamne cei asta? O coloană de mașini aduciau răniții Români. La distanță sauziau cum sărmanii se văita fără mâni fără picioare alții mergând pe drum moare pân la postul diajutoare!! e numai suspin și jale și pe drum și pe cărare și pe fiecare cale. Paștile șa’m petrecut tot cu jale șiamărât. Patru inși la un cozonac pe trei zile ni sa dat ouă crude câte trei ca’șai de paști în răsboi ți câtiun pahar cu vin, vai de omul cel străin”.
Pacea mult așteptată nu a mai întârziat mult. A fost cel mai fericit moment al războiului.
„A treia zi de paști spre siară ordin de deplasare iară repede miam pachetat la ora trei am plecat siara am ajuns întrun sat și acolo’am cantonat. Întro grădină am stat la căruțe niam culcat la ora zece jumătate foc de tunuri și grenade și de arme automate cu cartușe luminate rachete până’n slava lunei ziciai că-i sfârșitul lumii. Și-a ținut o oră’șa de sa speriat lumia. Crediam că vin nemți’ncoace dar era un svon de pace!!! Chiute și gălăgie era mare bucurie nemții sau capitulat răsboiul sa terminat”, a povestit Petru Savin în jurnal.
Drumul spre casă
Până la întoarcerea acasă, soldații români aveau să mai aștepte multe zile chinuitoare. Timpul prin Slovacia și-l împart cu tot felul de exerciții și discuții, inclusiv despre legea agrară și pământul pe care urmau să-l primească pentru că au luptat în război.
„În siara de șapte iunie ordin telefonic vine: în primul rând ne’nștiințară că diacum plecăm în țară. Toți cu mare bucurie aliargă ca o vijelie au făcut împachetare și aștiaptă fiecare să vină ordin de plecare. Alimente vin vagoane se’npart la provizonare pentru marșul de plecare în spre țara noastră dragă așteptați dio-lume’ntreagă”, a arătat sergentul Savin.
Ordinul efectiv de plecare spre casă a venit două zile mai târziu, pe 9 iunie, dar nici acum soldaților români nu li s-au oferit condiții minime de deplasare.
„Dar e destul de jelos că ne’întoarcem tot pe jos nus trenuri și nici vagoane noi vom merge tot călare dar ducem o viața’amară până vom ajunge’n țară. Halte deparazitări prin orașe difilări. Ziua mergem noaptea stăm tot pe drumuri catonăm. Altceva nui ce să faci ca’așa vriau frații slovaci. Am luptat iam desrobit se uită la noi urât dacă iai un braț de fân știe și statu Majur. În lungul țării am trecut numai în drum am dormit și nici nu opriam în sat tot pe drum am cantonat. Și tot timpul nia plouat parcă a fost blestemat așa de la dumnezeu savem parte tot de rău. Terminând Slovacia-m trecut în Ungaria. Ei au fost de noi bătuți șiam fost mai bine primiți și când am mers cu răsboi și când am venit și’napoi”, a descris Petru Savin drumul spre casă.
„La defilariam trecut toată lumea niau primit. Aruncau flori fiecare strigau ura’n gura mare”
Defilarea pe pământ românesc s-a dovedit unică, mai ales că soldații veneau după luni bune petrecute departe de țară, în condiții dintre cele mai vitrege și mereu cu spectrul morții deasupra capului. Iată cum a fost văzută ziua cea mare, ziua sosirii acasă: „Pe ziua de 10 iulie trupele noastre române prin centre deparazitare intră pe rând toate’n țară. Dar ai noștri toți se miară șiunul la altul șoptesc de cia pus stiag unguresc pe pământul Românesc. Și la prima adunare sa și pus o întrebare noi două țări am trecut stiag românesc nam văzut. Zice că manifestare sa făcut dar pe urmă stiagul sa rupt. Pe ziua de unsprezece la defilare vom trece Roșiori și infanterie și coloane diartilerie Divizia’ntâi de cavalerie cu cai mari și tunuri grele. La defilariam trecut toată lumea niau primit. Aruncau flori fiecare strigau ura’n gura mare și muzica marș cânta tot orașul răsuna. Prima defilaren țară’n oraș Oradia mare Trăiască armatele Române convins Hoardele Păgâne”.
