Războaiele fac victime. Refugiații polonezi din ‘39 (I)

Ca să știm ce ne rezervă prezentul, chiar și viitorul, ar fi bine dacă am învăța ceva din trecut. În 1919, România Mare a primit peste 100.000 de refugiați polonezi. Peste doar 20 de ani, în 1939, a urmat încă un val estimat între 55.000-100.000, din care circa 30.000 de militari, cu tehnică de luptă. Urmează, oare, și la noi, valul de refugiați islamiști care au speriat Europa?
La Suceava, pregătirile sunt deja în toi pentru desfășurarea celei de-a XVIII-a ediții a Zilelor Culturii Polone, organizate de Dom Polski. Aceeași societate culturală suceveană care i-a primit cu brațele deschise, cu 110 ani în urmă, în 1909, pe studenții teologi bucureșteni care au vizitat pentru prima oară, înaintea studenților filologi, Ducatul Bucovinei. Suceava, Putna, Cernăuții. Printre ei se afla și Gheorghe Cotenescu, bunicul meu dâmbovițean, hirotonit ulterior preot în județul strămoșilor săi, în Muscelul haiducilor de odinioară. Și al viitorilor “Haiduci” anticomuniști de la sfârșitul anilor ’40’, conduși de un ofițer al Armatei Regale Române. Locotenent-colonelul câmpulungean Gheorghe Arsenescu, cel capturat de Securitate, prin trădare, în 1960, apoi executat la Jilava, în 1962. Conducătorul celei mai longevive organizații de rezistență armată anticomunistă din Estul Europei. “Haiducii Muscelului”.
Ca un preambul al Zilelor Culturii Polone, muscelenii s-au gândit să realizeze un arc peste timp, peste munți, peste granițele artificiale impuse de comuniști în 1968, când județul istoric Muscel a trebuit să dispară de pe harta țării, înglobat fiind în actualul județ Argeș. Văduvit de investiții în dauna Piteștiului preferat de Ceaușești, Câmpulungul muscelean, prima capitală a Basarabilor, s-a resemnat să devină un oraș monoindustrial. Odată cu falimentarea uzinelor ARO, orașul a intrat într-un declin din care nu-și mai revine. Dar poate că a venit timpul să-și găsească adevărata vocație: turismul, mai ales turismul conferințelor și simpozioanelor. Pentru că muscelenii, ca și bucovinenii, sunt un neam, vorba lui Bruce Willis, “greu de învins”.
De ce un arc peste timp, munți și granițe artificiale? Pentru că în Câmpulungul descălecătorului Negru-Vodă, a avut loc, la început de septembrie, leatul 2016, prima ediție a unui Simpozion Internațional. Cu oaspeți veniți de departe, din două țări membre ale Uniunii Europene și NATO, țări care, împreună cu o Românie democratică, formează flancul de est al unei alianțe care încearcă, pe ultima sută de metri, să realizeze visul Mareșalului Pilsudski, Intermarium. O zonă-tampon, un cordon sanitar, de la Marea Baltică la Marea Neagră, între vestul european și estul asiatic. Unirea face puterea. Adevărat, dar numai cu aliați corecți și cinstiți.
Intitulat “Apel la memorie: victimele războaielor”, acest prim simpozion internațional, dedicat în primul rând victimelor – militari și civili – celui de-Al Doilea Război Mondial, s-a desfășurat la Câmpulung Muscel între 1 și 3 septembrie 2016, principal organizator fiind Centrul de Cercetări Istorice “Preotul Gheorghe I. Cotenescu”.
Joi, 1 septembrie, orele 12.00, în Sala de Festivități a Primăriei Municipiului Câmpulung Muscel, s-au regăsit circa 100 de persoane, printre care s-au numărat și cei 20 de conferențiari sosiți din Lituania (1), Polonia (3) și România (16 – diplomați, generali, profesori universitari și secundari, istorici, arhiviști din București, Câmpulung, Iași și Drobeta-Turnu Severin).
Simpozionul a beneficiat de patronajul spiritual al Bisericii Ortodoxe Române, prin prezența mai mult decât binevoitoare a Înalt Preasfintițului Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului (reprezentantul personal al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel), și al Academiei Oamenilor de Știință din România, prin mesajele de salut trimise de dl. ing. dr. Adrian-Alexandru Badea, președinte, și a d-lui prof. univ. dr. Radu Ștefan Vergatti, membrul secției de Istorie.
Dintre numeroasele mesaje de salut primite, selectăm doar câteva: dl. Președinte Klaus Werner Iohannis (sub semnătura d-lui Adrian Muraru, consilier prezidențial), Preafericitul Părinte Daniel, d-na Otilia Sava, secretar de stat la Ministerul Apărării Naționale, dl. Lazăr Comăneanu, ministru de Externe, dl. academician Eugen Simion, fost președinte al Academiei Române, dl. prof. Radu Ciuceanu, directorul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, subordonat Academiei Române, dl. prof. univ. Ioan Aurel Pop, rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj, dl. Ernest Oberländer-Târnoveanu, directorul Muzeului Național al Istoriei României.
Evantaiul larg al acestor mesaje de salut se datorează, desigur, OMENIEI recunoscute a poporului român care a știut, întotdeauna, să ofere un liman celor aflați în suferință, pribegilor veniți de peste mări și țări. O OMENIE care nu a ținut seama de propria noastră sărăcie, de propriile noastre haine zdrențuite. Precum grăia istoricul Nicolae Iorga imediat după agresiunile, aproape simultane, ale Germaniei naziste și Uniunii Sovietice asupra Republicii Polonia, în septembrie 1939: “Noi avem, așa zdrențoși, o afurisită putere de a răbda”.
Simpozionul internațional a inclus trei ample secțiuni științifice, dedicate refugiaților polonezi, contesei Livia de Dymsza Maiorescu (fiica lui Titu Maiorescu) și legăturii dintre istoricul Nicolae Iorga și preotul profesor dâmbovițeano-muscelean Gheorghe I. Cotenescu.
Evenimentul a fost organizat ireproșabil cu sprijinul Primăriei Câmpulung Muscel, Institutului Polonez din București, Primăriei Dragoslavele și Școlii “Sfântul Iacob” din Câmpulung Muscel.
Am știut din prima clipă că prima sesiune științifică, intitulată “Refugiații polonezi. Tranzitul tezaurului și patrimoniului național polonez”, va genera cel mai mare interes în orașul și în împrejurimile căruia au fost găzduiți, inițial, circa 1.000 de militari polonezi și ulterior circa 300 de civili, cu familiile lor, inclusiv numeroși copii. Nu de alta, dar la repatriere, în iulie 1945, Ștefan Stipinski, președintele Dom Polski din Câmpulung Muscel, a adresat muscelenilor un mesaj cald, cât se poate de grăitor: “Părăsind după șase ani de refugiu aspectuoasa Țară Românească trimitem în numele grupei polonezilor din Câmpulung Muscel cele mai călduroase mulțumiri pentru binevoința și grija care au avut față de noi toate autoritățile și populația sa. Trăiască inimos poporul român și veșnica prietenie româno-polonă”.
Polonezii nu uită nici faptul că pe teritoriul României Mari a supraviețuit o entitate statală poloneză, iar în Parlamentul nostru a existat – caz unic în Europa – un deputat polonez, atunci când Polonia fusese ștearsă din nou, pentru a câta oară, de pe hartă!
Sau despre atenția cu totul specială de care s-au bucurat Președintele Moscicki, ministrul de Externe Beck, ceilalți membri ai guvernului, parlamentarii, înalții funcționari de stat, militarii superiori și inferiori, în frunte cu Mareșalul Rydz-Smigly, găzduit nu mai puțin de 14 luni la Reședința Patriarhală din comuna Dragoslavele (septembrie 1939-1940). Să nu uităm nici tezaurul polonez, care, prin bunăvoința Primului-Ministru Armand Călinescu și prin protecția asigurată de Armată și Jandarmerie, a tranzitat în 18 ore teritoriul României Mari, cu mai puțin de 12 ore înainte ca Armata Roșie să atace Polonia, mișelește, în baza Acordului Ribbentrop-Molotov, semnat la Moscova la 23 august 1939, intenționând capturarea tezaurului prin agenții NKVD infiltrați anterior în zona graniței polono-române. Polonezii n-au pățit-o ca noi, în 1917. Tezaurul lor a “evadat” din Constanța, intact, la bordul petrolierului britanic Eocene, pe ruta Siria, Franța, Canada. De acolo s-a întors acasă, împreună cu cele circa 3 tone de aur lăsate, provizoriu, în tezaurul Băncii Naționale a României, returnat în întregime în 1947.
Radu Petrescu-Muscel, membru SSIR, ARIP, UZPR
București, 06.09.2016