„RĂUL ÎNĂBUȘĂ LUMINA”

În urmă cu 34 de ani mă aflam la Atena, împreună cu regretatul Al. Căprariu, directorul Editurii „Dacia” din Cluj. Delegația editorilor români urma să participe la o dezbatere internațională privind aportul literaturii țărilor mici în constituirea patrimoniului cultural universal. Anunțarea participării lui Eugen Ionescu a bulversat programul ultimei zile, întrucât se promitea o expunere a „nemuritorului” (în februarie 1971 fusese primit în Academia Franceză). Firește, întregul interes (și mai ales al delegației române) s-a concentrat asupra anunțatei „cozerii” ce reprezenta un prilej nesperat de a-1 asculta pe autorul „Rinocerilor” glosând pe marginea temei „De ce scriu”. Cu atât mai mult cu cât Ionescu nu era doar un nume respectat al exilului românesc, ci începuse să se permită (!) și accesul la operă: în 1964 avusese loc premiera „Rinocerilor” la Teatrul de comedie, cu Beligan în rolul principal, după care s-au jucat „Cântăreața cheală” la Teatrul Mic, „Regele moare” la Național, „Scaunele” la Nottara, iar în revista „Secolul XX” se publicase „Englezește fără profesor”. Imprevizibil cum îl bănuiam, Ionescu a refuzat să-și susțină expunerea în sala conferinței internaționale, cu motivația „acolo sunt reprezentanți ai jandarmilor comuniști din est” – și chiar erau! Evenimentul a fost mutat la sediul Institutului Francez din capitala Greciei, unde am ajuns cu greu, înghesuiți într-un taxi, tocmai când se închideau ușile: nu mai era nici un loc și doar la intervenția ambasadorului Ion Brad am fost acceptați în picioare. În sală predomina „partea femeiască” reprezentată de două categorii distincte: vârsta a III-a și adolescente. Odată intrat în scenă, invitatul de onoare a căutat un cuier în care să-și atârne pălărioara. Negăsindu-l, a aruncat-o… în sală, unde s-a creat instantaneu o grămadă ca la rugby întru capturarea prețioasei amintiri. Și-au adjudecat-o, mai sprintene, liceenele, care și-au însoțit izbânda cu-n buchet de chiote ascuțite. Am izbutit să notez câte ceva din ideile „cozeriei” ionesciene și, cum n-am întâlnit nicăieri vreo relatare despre acest eveniment literar, transcriu, după 34 de ani, însemnările de atunci. Și ele confirmă, dacă mai era nevoie, observația, devenită aproape loc comun, că, sub aparențele comicului, Ionescu a fost un autor tragic: „La 11 ani mi-am scris memoriile și câteva poeme, la 13 ani, prima piesă de teatru. De ce scriu? Mă întreb și acum… Aș fi putut deveni învățător într-un sat, dar mă temeam de vacanțele care, pentru adulți, nu sunt vacanțe adevărate… Tot ce scriu este expresia unei nostalgii față de ceea ce omul a pierdut de-a lungul istoriei. Scriu fără plan, finalul vine de la sine. Din nefericire, operele mele sunt inspirate din rău. Din râul care înăbușă lumina. Este suficient să privești înjur, să citești ziarele, pentru a vedea că binele este imposibil. Trăim într-o economie închisă, nimic nu ne vine din afară. Suntem nevoiți să ne mâncăm unii pe alții. Infirmitatea noastră fundamentală este incapacitatea de a ne imagina infinitul… Creațiunea este farsa formidabilă, pe care Dumnezeu a făcut-o omului. Totul se întoarce împotriva noastră. Trăim în absurd. Orice ideologie este o mască ce ascunde și justifică crima. Marxismul nu poate rezolva răul – dimpotrivă, l-a agravat… Oamenii de știință americani au depășit ateismul. Există o conștiință care ne dirijează… Teatrul politic este egal cu teatrul bulevardier. El reflectă, mai palid, o ideologie anume, fiind, în consecință, tautologic… Niciodată nu voi fi capabil să fac altceva decât literatură… ” Cozeria fiind citită de pe un text dactilografiat, va fi fost (ori va fi) undeva, cândva, publicată. Mărturisesc: aș fi așteptat ca, în text, să aflu oarece referire la România. N-a fost să fie. Ionescu s-a auto-exilat târziu, la vârsta lui Hristos (33 de ani), după ce făcuse destulă vâlvă în România începând chiar cu volumul „Nu!” (1934). Devenind Ionesco, a rupt punțile. Hotărârea își are, desigur, temeiurile ei. Oricum, nu poate ignora filiația Anto Pann – Alecsandri – Caragiale – Ionescu.