Înțelesul cuvintelor pălește de la o zi la alta. Apar noi și noi sensuri, dezorientând, încurajând o tăcere precaută. Până când – profitând de înghețarea conversațiilor -, deodată, se instaurează amuțirea. Ne privim unii pe alții și pășim mai departe, în liniște. Dăm din cap și ne simțim mulțumiți, comunicând astfel tot ce aveam de comunicat. Iar gândurile încep să ne părăsească, pe nesimțite, odată cu nerostirea lor dureroasă. Singurătatea ne smulge din comunitate și ne aruncă într-un tărâm al disperării, al autodistrugerii neasistate.
Chiar dacă am mai avea ceva de spus, ce ar putea fi? Banalități, șabloane, trivialități. Ni s-a explicat, doar, în toți acești ani de vrie neîntreruptă, că nimic nu mai este important, că toate sunt doar fațete indezirabile ale anacronismului. Iar sufletul nostru… Sufletul nu există. Ni s-a spus că suntem creaturi ale hazardului, ieșite din oceanul neființei și având drept unic scop în viață perpetua distracție. Fără limite, fără morală, fără Dumnezeu.
Cuvintele care ne înconjoară, zi de zi, sunt doar tăcere. Una abil deghizată, în așa fel încât să trăim cu impresia că am vorbi între noi. De fapt, prelungim inutil o iluzie. Dacă ne acceptăm starea agresiv sugerată, de animal (aproape) cugetător, acceptăm inclusiv comunicarea rudimentară, aferentă acestei stări. Tentativele de a ieși din șablon pot apărea doar ca un mimetism amuzant, nicidecum ca o depășire a mistuitorului impas în care am ajuns.
Dincolo de credința deplină și conștientă, de convorbirea lucidă și responsabilă cu Dumnezeu și cu semenii, nu există decât tăcere. Simțurile năvălesc și sunt satisfăcute, de-a valma, gândurile se sting, sub arșița exprimării ucise, iar năzuințele ni se opresc la granița dintre fantezie și dorință, acolo unde se pierd în negura imposibilei deveniri.
Mă întreb de ce încearcă unele persoane să întineze normalitatea…?
Experimentăm, astăzi, în propria noastră viață, o neverosimilă anticameră a infernului: lipsa lui Dumnezeu, a semenilor și a sinelui. Dar nu știm acest lucru, căci ni se cere, tot mai insistent, să uităm ce presupune iadul. Și mai ales ni se cere să nu îi învățăm pe copiii noștri care este calea spre Rai și care este cea către iad. De parcă, nespunându-le, neprevenindu-i (de teamă să nu îi înspăimântăm, după cum se tot pretextează), le-am face un bine lăsându-i să rătăcească prin necunoscut.
Fac parte din generația crescută „cu cheia la gât” și am primit primele învățături despre Dumnezeu acasă, pe ascuns, în paralel cu aiuritoarele teorii „materialist-științifice” predate la școală. Ca mine sunt atâția alții. Mă întreb de ce și-ar dori cineva care a trecut prin experiențe asemănătoare să le interzică propriilor copii accesul la simplele informații despre bine și rău. Am crezut că una dintre cele mai importante libertăți obținute după decembrie 1989 a fost manifestarea neîngrădită a credinței, alături de posibilitatea primirii unei educații religioase corecte.
Mă întreb de ce încearcă unele persoane să întineze normalitatea, smulgând idei din contextul firesc și prezentându-le distorsionat, cerând renunțarea, cu orice preț, la aceste libertăți. Sunt unul dintre cei ce respectă omul și diversitatea modalităților sale de a-și concepe existența, devenirea. Mă întreb, însă, de când (și de ce) o minoritate îi poate porunci majorității să o urmeze, iar majoritatea trebuie să se conformeze, tăcută și resemnată.
Se spune că izbânda cea mai de seamă a diavolului este aceea de a-l convinge pe om că el, săvârșitorul răului, nu există. Deoarece, în acest caz, omul se va putea îndrepta spre propriile plăceri, fără nici o restricție de ordin moral.
Poate că de aceea ni se cere să îi îndemnăm pe copiii noștri să pășească în viață fără discernământ, fără a intra în biserică, fără a se ruga, și mai ales fără a ști ce presupune, de fapt, credința.
Luptând, astfel, pentru biruința celui ce nu se vrea cunoscut, bucurându-se doar să ne vadă rătăcind prin tăcere. (Pr. Alexandru PRIPON, sursa: Ziarul Lumina)
