Viața politică din România seamănă izbitor cu o omletă. Înghite de toate, într-un amestec bizar de ouă sparte, jumări strepezite și zarzavaturi. Genialul poet Nichita Stănescu inventase (el, nu?) râsu’-plânsu’, definiție care se potrivește perfect statului pe muchie, între două prăpăstii. O lecție școlară de recapitulare, necesară pentru consolidarea cunoștințelor, ne este livrată de câteva televiziuni. Emisiunile recapitulative încep cu imaginea președintelui Traian Băsescu, învelit portocaliu, care, într-un avânt molipsitor, strigă: „Să trăiți bine!”. Chipul președintelui degajă căldură și bucurie. Talentul său formidabil de a convinge, chiar dacă ar spune că pământul e pătrat, iar vaca dă lapte prin vârful cozii, a convertit bucuria individuală în bucurie colectivă. Peste jumătate dintre români l-au aplaudat și crezut. Nu știu cât depinde traiul bun de o zicere prezidențială. Oricum, unii, care au biruit în afaceri, care au prins slujbe mai sănătos remunerate, o duc firește mai bine. Alții, și nu-s puțini, o duc mai prost. Plânsul și râsul se îngemănează.
Ceva mă face să cred că șturlubaticul nostru președinte, semănând adesea cu un satir mitologic, pus mereu pe șotii, otrăvuri și drăcării, a început să cam treacă de la râs (varianta care l-a consacrat este hă, hă, hă) la plâns. Nu plânsul teatral de la falsa înmormântare politică a lui Theodor Stolojan, nu plânsul fericit de operetă de la intrarea în Uniunea Europeană când se bucura până la lacrimi de norocul care a dat peste generațiile tinere, ci un plâns interior cu sughițuri. Cum să plângi pe dinlăuntru cu sughițuri? Uite așa bine!
Un sondaj de ieri ni-l indică pe Traian Băsescu într-un top al încrederii care vehiculează procente între 30 și 40 la sută. Un alt sondaj îl coboară și el în opțiunile electorale cu 5 la sută într-un interval extrem de comprimat. Stilul său de a-și asasina deopotrivă adversarii și oamenii cei mai devotați ne aduce informația crudă că doamna Adriana Săftoiu, care îi stă alături de ani și ani, cu un devotament demn de o cauză mai bună, și-a depus demisia. Nu că a vrut ea, ci că a fost, prin umilință, împinsă s-o facă. Un gazetar care știe pesemne chiar de la doamna Săftoiu declara aseară pe un post de televiziune că președintele a chemat-o pe fosta noastră colegă de presă în birou și, congestionat de furie, i-a pus în brațe o casetă cu înregistrarea unei convorbiri telefonice între consilieră și ministrul Blaga. Ambii au fost catalogați în timp ca servitori până la moarte, până la mistuirea de sine ai președintelui. Ce puteau unelti cei doi sfetnici? N-au uneltit nimic. Au pomenit numele sacru, fără reverența de rigoare, al Elenei Udrea. E ca și când te-ai cocoța cu bocancii plini de noroi în patul președintelui.
Că o fi așa, că n-o fi așa nu bag mâna în foc. Ceea ce știu este că unul după altul, cei care au crezut în steaua lui Traian Băsescu și-au luat lumea în cap, umiliți, scârbiți, deciși să uite și să nu mai întoarcă privirea înapoi. Așa au plecat Pleșu, Renate Weber și alții. Pagubă-n ciuperci, a zis Băsescu. Dar ce te faci când începe să-ți plece poporul?
Îmi aduc aminte o discuție cu Mioara Roman, soția fostului premier, acum abandonată de consort. „Dacă iese președinte Băsescu eu părăsesc țara”, mi-a spus. Am reîntâlnit-o după alegerea lui Băsescu. De ce nu pleci Mioara, am întrebat-o. N-am bani, mi-a răspuns ea. Dacă aș avea și mi-a indicat o sumă pe care n-o mai țin minte, parcă o sută de mii de dolari, mâine aș pleca. Soția fostului demnitar mi-a povestit cum venea la ei în casă Băsescu la miezul nopții și ea îl dregea cu o ciorbă acră. Primul lucru pe care l-a făcut ca primar general a fost să-i dea fiica afară din spațiul comercial pe care îl închiriase.
Nu știu câți democrați îi mai sunt cu adevărat fideli lui Traian Băsescu. PD, la cel mai umilitor mod posibil, este cărat în aventurile politice ale lui Traian Băsescu. Dar dacă eșuează Traian Băsescu?
La Cotroceni, nu știu de ce, dar mi se arată în zațul imprevizibil al pixului lacrimi multe. Băsescu va învăța să plângă cu adevărat. Plânsul este dureros, mai ales când constați că poporul la care ești pregătit să apelezi mereu ca la o armă distrugătoare, începe să devină o abstracțiune.
