Râsu-plânsu

Cine-și propune să înțeleagă cât de cât meandrele sufletului rus ar trebui să citească romanul „Serghei Esenin, așa cum a fost”. L-am găsit la un anticar ce mi l-a dat „la pachet” cu alte opuri gălbejite, ținând la preț doar când a fost vorba despre „Istoria Gestapoului”. Cartea am primit-o aproape ca un bonus, fiindcă zăcea în raft, necăutată, de vreo 7ani. Eram corespondent de front la Nistru în momentul apariției romanului (2002), așa că nici n-am știut de el. Traducătorul, amicul universitar Emil Iordache, plecat într-o lume ce vrem s-o credem mai bună, l-a evocat cândva, trecător, într-o discuție la un pahar, dar mai importantă părea atunci tema Sandra Brown și am petrecut seara amuzându-ne de credulitatea cititorului român, fiindcă autorul câtorva dintre cele mai căutate romane „ale Sandrei” era chiar… Emil Iordache.
În anii aceia de efervescență mai mult sau mai puțin revoluționară era la modă demonizarea rușilor și n-o să uit scena petrecută în holurile Teatrului Național, când o universitară ce toată viața a predat literatura rusă chirăia protestând la adresa prezenței lui Cehov în repertoriul Naționalului: „S-o mai terminăm cu rușii ăștia!” Izvorâtă din complicatul și amalgamatul zăcământ de singurătate, disperare, nădejde, generozitate, egoism, măreție, nimicnicie, dramatism, comicărie, mizerie materială și reală altitudine spirituală propriu sufletului rus, poezia lui Esenin a răsunat ca un țipăt și a fascinat fără egal în epocă. După sinuciderea poetului s-a încercat atașarea (ca să nu spun înjugarea) postumă a lui Esenin la carul „noii literaturi bolșevice” – tot așa cum, păstrând proporțiile, Eminescu era declarat cândva precursor la ideologiei marxiste. Astfel (și complet fals) l-a perceput și occidentul, unde, dacă nu era etichetat drept „poet bolșevic”, apărea în poze pe coperțile marilor reviste ilustrate împreună cu Isadora Duncan sub legenda „Isadora și amorul ei, un tânăr poet rus”.
Nici nu i se pomenea numele: conta doar faima marii balerine adusă de Lunacearski să patroneze școli de balet în „noua Rusie”. Și Esenin și Isadora nu neglijau, instinctiv poate, utilizarea relației amoroase în potențarea afirmării sociale. Balerina avea la activ legături răs-mediatizate cu Singer, regele mașinilor de cusut, cu Gordon Craig, cu d’Annunzio, iar poetul a mizat pe faima postumă a lui Tolstoi când s-a căsătorit cu nepoata romancierului, ori pe aceea a inegalabilului Șaliapin când i-a curtat fiica. Totdeauna, relația era univocă: femeia iubea, Esenin era iubit. Și-atât. Radia prea mult farmec, așa că i se îngăduia orice. Călător prin Europa și America (pe banii Isadorei), poetul dezrădăcinat constata că, acolo „păsărelele stau doar unde li se dă voie” și „chiar dacă noi suntem săraci, chiar dacă la noi e foamete, frig și canibalism, avem în schimb suflet.” Pentru a concluziona: „ce să căutăm noi aici, cu poezia noastră neobrăzată?” Văzută ca întoarcere la liman, revenirea în Rusia l-a cufundat în știutele băi de adulație și popularitate, deși începea să se lungească lista scriitorilor al căror nume a trebuit însoțit, în notele de subsol ale cărții, cu precizarea „împușcat”. Esenin a scăpat și de gulag și de glonțul de la Lubianka, dar avea să-l răpună înecarea în blestemata vodcă ce i-a adus, până la urmă, internarea în ospiciu. Dacă și-ar fi orânduit viața potrivit canoanelor onorabilității, probabil că n-ar mai fi existat nici poemul „Moscova cârciumăreasă”, nici șarmul atât de aparte al întregii sale opere.
A beneficiat de tot ce-și putea dori un rus în acele crâncene vremi: impunitate, faimă, iubirea supusă a femeilor, recunoaștere națională și internațională, o anume bunăstare căreia tot el îi dădea cu piciorul, prietenii statornice, urmași (refuza să-și vadă copilul!); ce l-a împins la sinucidere? Mariengof, autorul romanului, încearcă să explice inexplicabilul într-un capitol chiar astfel intitulat: „de ce s-a sinucis Esenin?” Nu izbutește, fiindcă în ecuație se implică necunoscuta abisalului suflet rus: „Să mori în viață nu-i o noutate / Desigur, și-a trăi nu-i ceva nou”. Galia, ultima lui soție, s-a împușcat pe mormântul lui Esenin. Alte femei, necunoscute, au găsit de cuviință că viața lor și viața în general și-a pierdut rosturile odată cu dispariția lui Serghei – s-au sinucis. Isadora a murit decapitată de fularul agățat în roata automobilului decapotabil. Crâncene povești de viață și de moarte țesute în preajma poetului damnat Serghei Esenin!
Cartea este presărată cu crâmpeie din neliniștita lui creație poetică. De remarcat: dintre toate traducerile, de departe-i cea mai izbutită a lui George Lesnea.
„Râde pân-la lacrimi clopoțelul…”