Răsplata lui Dumnezeu pentru cel care se roagă

Să nu încetăm niciodată să aducem rugăciuni pentru aproapele, căci rugăciunea este armă puternică, comoară fără fund, bogăție care nicicând nu se risipește, liman ferit de furtună, pricină a liniștii; este rădăcină, izvor și mamă a mii de lucruri bune și întrece în putere chiar și stăpânirea împărătească. Deseori s-a văzut că, atunci când purtătorul coroanei împărătești este cuprins de febră și zace în pat arzând, îi vin spre ajutor medici, paji, vindecători și generali, însă nici arta medicinii, nici prezența prietenilor, nici îngrijirea slugilor, nici mulțimea leacurilor, nici luxul tratamentelor, nici abundența bunurilor și nimic altceva dintre cele omenești nu are putere să ușureze în vreun fel povara bolii, însă, dacă ar intra cineva care este înzestrat cu dreptul de a-i vorbi lui Dumnezeu, numai să se atingă de trupul acestuia și să facă o rugăciune curată pentru el și va pune pe fugă întreaga boală. Și exact acolo unde bogăția, mulțimea îngrijirilor, știința medicilor și măreția împărătească au fost lipsite de putere, a avut această putere rugăciunea unuia care deseori se întâmplă să fie sărac și să se hrănească din pomană.
Când vorbesc de rugăciune, nu mă refer la simpla bolborosire plină de neglijență, mă refer la rugăciunea făcută cu atenție, însoțită de îndurerarea sufletului și de freamătul cugetului. Aceasta din urmă este rugăciunea care se înalță la cer. Întocmai cum șuvoiul apelor, câtă vreme este lăsat să se scurgă pe un câmp neted, se răspândește pe o suprafață întinsă și nu se înalță spre cer, în schimb, când niște mâini pricepute o supun, făcând-o să se scurgă în jos prin niște șanțuri, atunci se îndreaptă în sus mai repede decât orice săgeată, tocmai în acest mod, cugetul omenesc, când se bucură de multă ușurătate, se răspândește și se pierde; însă, când este silit să se adune din pricina împrejurărilor grele, odată ajuns în reculegere deplină, înalță către cer rugăciuni adevărate și pline de tărie.
Și pentru a pricepe că rugăciunile care au cele mai mari șanse de a fi ascultate sunt cele făcute în caz de strâmtorare, ascultă ce spune profetul: „Către Domnul am strigat când eram cuprins de strâmtorare și m-a auzit” (Psalm 119, 1).
Așadar, să ne înflăcărăm conștiința, să ne reculegem din pricina amintirii păcatelor noastre, să ne reculegem, nu pentru a rămâne închiși în sine, ci pentru a ne pregăti spre a fi ascultați, pentru a deveni cumpătați și plini de vigilență și, în acest fel, să ajungem să atingem cerurile însele. Nimic nu pune pe fugă delăsarea și indiferenta așa cum reușesc să o facă căința și strâmtorarea, cele care adună cugetul de peste tot unde s-a risipit și îl întorc către sine însuși. Cel care, astfel strâmtorat, prinde a se ruga ajunge ca, în urma rugăciunii, să resimtă în sufletul său o mare desfătare. Și, așa cum năvala norilor întunecă aerul la început, iar apoi, după ce își risipesc unul altuia cristalele de gheață și fac să se reverse ploaia în întregime, dau aerului seninătate și strălucire, în același chip, cât timp ni se adună deznădejdea în interior, ni se întunecă judecata, însă, după ce ne despovărăm de acest zbucium prin cuvintele rugăciunii și prin lacrimile care le însoțesc, revărsându-se, astfel, în afara noastră, ne pătrunde în suflet o mare strălucire, răsplata lui Dumnezeu pătrunzând în cugetul celui care se roagă precum o rază de soare.
Puterea rugăciunii a întrecut puterea focului, a ținut în frâu furia leilor, a destrămat războaie, a oprit lupte, a făcut să dispară furtuni, a alungat demoni, a deschis porțile cerului, a tăiat legăturile morții, a pus pe fugă boli, a risipit defăimări, a ținut în loc tulburarea cetăților, a făcut să dispară nenorocirile venite de sus și cele provocate de om, într-un cuvânt, rugăciunea a risipit tot ceea ce ne poate înspăimânta. Iar când vorbesc de rugăciune, nu mă refer la simpla rostire a rugăciunii, ci la acea rugăciune care izvorăște din adâncul cugetului. Așa cum, chiar de se vor abate asupră-le mii de vânturi potrivnice, copacii, ale căror rădăcini sunt întinse în adâncime, nu se frâng, nici nu sunt doborâți, fiindcă rădăcinile le sunt înfipte cu strășnicie în adâncul pământului, întocmai în același chip se întâmplă și cu rugăciunile care se înalță de jos, din adâncul cugetului: înrădăcinate temeinic, se vor înălța către cer și nici o judecată potrivnică nu le abate din drum. De aceea a spus și profetul: „Din adâncuri strigat-am către tine, Doamne“ (Psalm 129, 1).
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre necunoașterea lui Dumnezeu, sursa: www.ziarulumina.ro)