Răsplată în ceruri

Prin activitatea noastră ne punem efigia pe tot ceea ce facem. Constatăm cu surprindere că lucrurile care ne aparțin împrumută ceva din noi, poartă amprenta noastră. Cert este – și putem să afirmăm, fără umbră de tăgadă, mai ales pentru oamenii de bună credință – că faptele personale, faptele fiecăruia rămân pentru totdeauna, ne înveșnicesc fie întru sfințenie și bucurie, fie întru tristețe și apăsare. Este la îndemâna oricui să aleagă, pentru a pune în aplicare, ceea ce este bine sau nu. Opțiunile sunt diverse, iar omul liber să aleagă. Direcția pe care merge creștinul nu poate fi decât într-un singur mod, precum ne învață Hristos – și nu altfel. Faptele proprii evidențiază prețuirea pentru Domnul Iisus Hristos. Mai ales atunci când tot ce facem este pentru semenii noștri, în numele lui Dumnezeu. Așa cum darurile sunt diferite, și lucrările sunt multiple. Unul se roagă, altul întărește prin prezență și cuvânt, unul apropie și hrănește, altul cercetează și povățuiește. Prin oameni se multiplică binele și se prelungește darul divin care vine la noi – și trece prin noi, până dincolo de noi.
Sfânta Biserică este spațiul sacru unde ne împărtășim de daruri nepieritoare, care vin de la Dumnezeu și ne mântuiesc
Se spune că fapta bună pe care ai făcut-o, s-o dai pe apă sau s-o scrii pe nisip; iar fapta bună pe care ai primit-o, s-o scrii în piatră. Din păcate, adesea, noi, oamenii, împlinim rar binele care ne stă la îndemână, uităm repede binele primit și trecem foarte greu peste răul care ni s-a făcut. Tot ceea ce am făcut în viață nu se uită, nu trebuie să se uite; iar dacă noi uităm, ne va aduce aminte Dumnezeu, pentru că El nu uită niciodată.
Cu precădere, Sfânta Biserică este spațiul sacru unde ne împărtășim de daruri nepieritoare, care vin de la Dumnezeu și ne mântuiesc. Fără Biserica pe care Domnul nostru Iisus Hristos a câștigat-o cu scump sângele Său (Fapte 20,28) am fi lipsiți de daruri mântuitoare. Sunt oameni care nu au nici o legătură cu Biserica; totuși se împotrivesc acesteia, deranjându-i, de pildă, numărul bisericilor, spunând că sunt prea multe și că numărul lor nu s-ar justifica. Cei care emit asemenea păreri nu înțeleg rolul Bisericii. Adesea, cine nu are nevoie de rugăciune nu are nevoie nici de Biserică, nici de Dumnezeu, căci relația cu Dumnezeu nu poate fi în afara Sfântului Altar. Biserici nu sunt niciodată prea multe; ele sunt atâtea câte îngăduie Dumnezeu – și, de obicei, atâtea de câte este nevoie. O biserică este casa lui Dumnezeu în care, prin rugăciune, omul se întâlnește cu Domnul; locul unde se pune temelie bunătății și conlucrării cu El. Bisericile le face Dumnezeu, nu le fac oamenii; le face Dumnezeu prin oameni: prin oamenii pe care îi alege El. Știut este faptul că fără Dumnezeu nu putem face nimic; atunci când cineva devine ctitor, Însuși Dumnezeu îl alege. Se întâlnește undeva disponibilitatea omului cu bunăvoința Domnului.
Ctitorii nu sunt uitați niciodată; ei vor fi pomeniți atât cât va dăinui biserica
Fiecare om este chemat să-L slujească și să-L mărturisească pe Dumnezeu, indiferent de timp și de loc. Cei care susțin construirea unei locaș sfânt devin ctitori și colaboratorii lui Dumnezeu; ei se înscriu într-o lucrare netrecătoare, veșnică. Ctitorii nu sunt uitați niciodată; ei vor fi pomeniți atât cât va dăinui biserica. Atunci când Îi dăruim ceva lui Dumnezeu din ce avem noi, de fapt Îi dăruim, cu mulțumire, din ceea ce El Însuși ne-a dat nouă. Conștientizăm astfel legătura noastră cu El.
Uneori viața ne oferă, tocmai prin acei de la care nu ne așteptam, câte o lecție din care avem de învățat. O astfel de situație am trăit atunci când cineva, o doamnă din parohie, pe nume Maria, în vârstă de 85 de ani, m-a întrebat, cu oarecare mâhnire, dacă la biserică oferim hrană celor care se ostenesc cu înălțarea sfântului nou locaș. Părea mai mult o întrebare, care venea să confirme ceea ce aflase de la o vecină.
Întrebarea doamnei Maria era, după cum aveam să descopăr ulterior, legată de dorința de a participa și dânsa la această activitate. Mi-a mărturisit cum, înainte de-a afla acest fapt de la vecina dumneaei, chiar visase că se face mâncare la biserică, iar numele celor care participau la această acțiune vor fi scrise pe turla sfintei ctitorii. Din momentul acela, n-a mai avut somn până dimineața, când a întrebat-o pe vecina sa, apoi pe mine, dorind să se alăture și ea acestei lucrări.
Mi s-a confirmat astfel, încă o dată, că faptele noastre bune, făcute pe pământ, nu sunt fără ecou înaintea lui Dumnezeu – și că fericiți sunt aceia care nu uită că plata noastră multă este în ceruri. (Pr. Dan Toader, Sursa: Ziarul Lumina)