În ce măsură mai putem avea încredere și investi temei în buna credință a celor care pun la cale ornicele ordonatoare ale lumii? În 1789, la vremea răvășitoarei Revoluții franceze, apărea la Paris „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului”. Simplific: la presiunea revoluției, Ludovic al XVI-lea a ratificat-o și s-a promulgat în noiembrie 1789. Urma să devină Constituția Republicii Franceze – se spune că organizatorii s-au inspirat consistent din Constituția SUA (apăruse cu doi ani înainte), ceea ce se poate oricum desluși la confruntarea textelor. Declarația din 1789 avea să inspire mai multe inițiative asemănătoare în țări din Europa și America Latină, și este consistent reprezentată în Convenția Europeană a Drepturilor Omului din 1950 (ratificată și de noi).
Dar începi să te întrebi ce rost mai au toate aceste generoase și temeinice (cândva) acte fundamentale constitutive pentru ființarea Europei și a lumii, câtă vreme legile internaționale încep să se dea bezmetic de-a dura în fața dreptului forței? Și totuși, n-ar trebuie să ne mire peste poate, fiindcă din vechime între cele scrise și cele făcute rămâne mereu un „rost de dilatație” ce îngăduie să intre talpa bocancului cazon și scârna interesului meschin.
La doar trei ani de la inițierea memorabilului act al Declarației de la Paris din 1789, tot în Franța s-au petrecut fapte abominabile, iar gunoiul s-a ascuns cu grijă sub preş. Despre unul dintre cele mai cumplite şi revoltătoare genociduri din istoria Europei aproape că nu s-a vorbit timp de două secole! Franţa n-a fost deloc interesată ca personalităţi ale căror nume sunt gravate pe Arcul de triumf (Robespierre, Toureau) să fie implicate într-un incredibil măcel „legal” ce pătează trist, grav şi scandalos imaginea revoluţiei de la 1789 – şi aşa maculată de excese imposibil de aşezat toate sub deviza „libertate, egalitate, fraternitate!” S-a tăcut mai mult de două veacuri, ceea ce justifică recurgerea la un nou termen: cel de memoricid. Vandee-i i-a fost ucisă cu premeditare memoria, aşezându-se lespedea tăcerii peste evenimente ale căror absurditate şi proporţii premerg marile exterminări europene (drama armenilor, holocaustul evreilor, teroarea stalinistă), demonstrând, între altele, că rădăcinile absurdului genocidar „modern” urmează tipare şi modele „clasice”.
Abia în 1987 Academia Franceză a catadicsit să valideze şi să încununeze cu un premiu cercetările lui Reynald Secher, acceptând o realitate istorică de necontestat: masacrul din Vandee (1794). După mai bine de un secol! Şi nu-i vorba despre revelaţii căutat demascatoare, nici de aflarea nodului în papură, ci de o extrem de târzie (şi necesară) obligare la recunoaştere autoacuzatoare. „Cel care nu strigă adevărul atunci când îl cunoaşte devine complice al mincinoşilor şi falsificatorilor” – avertiza Charles Péguy. Fără cercetările de arhivă şi curajul lui Secher (evreu vandeean), primejdioase pentru prestigiul şi orgoliul Franţei, omenirea ar fi aflat poate şi mai târziu, dacă nu niciodată, despre un genocid al continentului. De altfel, autorităţile din Hexagon şi-au luat, în timp, măsuri de protecţie: sumedenie de dosare din arhivele regiunii nu mai au decât coperţile: tot ce conţineau a fost ars. Bine, s-ar putea spune, dar de ce să ne mai intereseze evenimente din 1794, oricât de tragice, câtă vreme Europa este măcinată acut de războiul cu Iranul, de cataclismele din Ucraina, de criza petrolului, de terorismul exacerbat și conflictele mocnite, ba chiar şi de perspectiva unui război etnico-religios? Principala motivaţie o oferă art. 31 din „Declaraţia drepturilor omului”: „Greşelile mandatarilor poporului şi ale celor care lucrează în numele lui nu trebuie să rămână niciodată nepedepsite.”
Spicuiesc din Declarația din 1789: „Oamenii se nasc liberi și egali în drepturi!”, „Libertatea este să faci tot ceea ce nu face rău altora”, „Nici un om nu poate fi acuzat, arestat, nici reținut decât în cazurile stabilite de lege”, „Nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile sale, fie ele și religioase”, „Comunicarea liberă a gândurilor și opiniilor este unul din drepturile cele mai de preț ale omului”, „Orice om este presupus nevinovat până în momentul în care a fost declarat vinovat” – și așa mai departe. Iată și ce s-a petrecut în fapt în provincia franceză Vandee, unde începuse o revoltă locală. Aflați că nu Hitler a inventat conceptul de „rasă impură”, ci Camera Deputaţilor de la Paris, care a emis scandalosul îndemn „să dispară rapid nu numai Vandea, ci şi, de pe întreaga suprafaţă a republicii, această rasă impură”. Nu Hitler a recurs primul la gazări în masă: cele dintâi s-au petrecut în Vandee. Nu Talat Paşa a inaugurat execuţiile colective (cele ale armenilor): tot în Vandee s-au înregistrat primele. Nu Ilse Koch a descoperit abajurul din epidermă umană, ci „croitorii” Convenţiei („Cadavrele erau jupuite până la jumătate, pentru că li se tăia pielea de la brâu, apoi, de-a lungul fiecărei coapse, până la glezna picioarelor, ca, după scoaterea ei, să ia parţial forma pantalonului: nu mai rămânea decât de tăbăcit şi de cusut” („i s-a putut întâmpla nu doar unui singur apărător al patriei să fie încălţat cu pielea părinţilor şi prietenilor săi” – consemnează sec generalul Danican). În fapt, care a fost originea conflictului intern? Locuitorii provinciei Vandee nu puteau accepta orientarea antireligioasă a Convenţiei, nici, mai ales, obligativitatea de a trimite spre înrolare 300.000 de tineri din regiune. Repede, represiunea a atins apogeul: era dictată de la Paris prin bileţele-ordin de genul „Ucideţi! Ucideţi! Curăţaţi pământul de aceşti infami! Luaţi-le femeile! Zdrobiţi-le copiii!” Urmau, entuziaste şi elocvente, rapoartele: „Nu mai există Vandee. Este ucisă de sabia noastră, cu femeile şi copiii ei (…) Urmând ordinele pe care ni le-aţi dat, am zdrobit copiii sub copitele cailor, am masacrat femeile, cel puţin ele nu vor mai naşte bandiţi. Drumurile sunt semănate cu cadavre. Sunt atât de multe, încât în multe locuri alcătuiesc piramide. Se împuşcă permanent…” – anunţă victorios gen. Westerman. Sute de mii de oameni, inclusiv copii, au fost împuşcaţi, înecaţi în Loira legaţi doi câte doi, otrăviţi, gazaţi, spintecaţi cu sabia, sufocaţi… Cartea lui Secher, apărută la Paris în 1986, a fost tradusă la noi abia după trei decenii (a publicat-o Editura Academiei Civice). Nu-i uşor de citit, proporţia şi gama ororilor pur şi simplu năuceşte – iar tăcerea care a înconjurat vreme de decenii grozăviile din Vandee ni se pare la fel de condamnabilă ca şi genocidul în sine. Ce surprize ne rezervă istoria! Într-unul dintre cele mai luminoase momente ale revoluție franceze, când se prindeau viață drepturile omului, în orori infame erau masacrați fără urmă de justiție și temei legal sute de mii de vandeeni.
Câți și de ce or fi fost uciși până acum în Ucraina? Dar în Rusia, că și ăia-s suflete ale Domnului? Cât mai durează? Ce-i de făcut?
