“Sâmbătă, între orele 20-21, clubul Rapid va adera la inițiativa mondială Ora Pământului și va stinge luminile de la nocturna de pe stadionul Giulești. Ne vom solidariza astfel milioanelor de oameni din întreaga lume, în încercarea de a trage un semnal de alarmă simbolic asupra poluării și schimbărilor climatice. Solicităm așadar decalarea cu 15 minute față de ora inițială a meciului Rapid-Ceahlăul, programat de la ora 20,45. Dacă în ceea ce privește fotbalul ne-am lămurit, arătați că măcar vă pasă de planeta pe care trăim…”
O idee trăsnită ca asta aș fi avut dacă mă învârteam prin anturajul Rapidului. Chiar dacă ar fi sunat un pic fariseic, stilul redactării comunicatului ar fi sugerat dizidența clubului, pe linia “singuri împotriva tuturor”. Opțional, vestiarele ar fi putut fi dotate cu lampă de la bunica. Iar fotbalul romantic, despre care scriu nostalgic cronicarii mai vechi, ar fi revenit odată cu ieșirea celor două echipe la încălzire sub clar de lună. E drept, din când în când fulgerele blitz-urilor ar fi sfâșiat întunericul blând de după vecernie. Până la urmă, întunericul apropie oamenii (nu vă gândiți la altceva!). Am trăit asta pe vremea lui Ceaușescu, într-un compartiment de tren înghețat, luminat nedeslușit doar de zăpada din câmpie, în timp ce trenul își opintea fierătaniile către un târgușor de graniță.
Și chiar dacă forurile competente ar mai fi găsit în ele suficientă rigiditate pentru a interzice demersul, merita ca Rapidul să-și continue fronda. Ar fi apărut pe toate canalele de știri, alea adevărate, CNN-uri și BBC-uri. Și, pe lângă globalizarea pe planeta verde a problemei sale de la masa verde, cum credeți ca ar fi fost prezentată știrea? La modul simpatic! Păi nu merită să riști pentru o asemenea expunere mediatică un iluzoriu loc doi, aducător de iluzorii milioane de euro?! Fiindcă, acum serios, ce șanse reale ar fi avut Rapidul de a trece de turul preliminar din Ligă, ținând cont că nu ar fi fost cap de serie?!
Dacă am dezamăgit cititorii bine ancorați în realitate, îmi cer smerit iertare, câteodată întârzii cam mult printre închipuiri, dar să știți că tot realitatea mă împinge acolo. Deocamdată, mă și cere înapoi…
