Rânduieli și povățuiri

Pentru cei ce au răposat fără lumânare (adică nu li s-a putut aprinde și pune în mână o lumânare când și-au dat sufletul), în preziua Sfintelor Paști se dă la altar o lumânare mare (numită făclie), adesea împodobită cu o pânză albă ori un prosop, pe care preotul o aprinde de la Paști până la Înălțare, la ceremoniile din sfântul locaș. Unii creștini practică această rânduială în fiecare an, până la pomenirea de șapte ani.
Lumânările folosite la slujbele de înmormântare și de pomenire a morților sunt o jertfă și, ca orice ofrandă adusa lui Dumnezeu, trebuie să fie curată. De aceea, creștinii trebuie să evite procurarea și folosirea lumânărilor din comerțul de stat ori de la persoane particulare, întrucât în majoritatea covârșitoare a cazurilor fabricarea lor se face fără a respecta procesul tehnologic conservat de Biserică, folosindu-se deșeuri petrolifere și diverși înlocuitori care prin ardere provoacă fum înecăcios și toxic. În același timp, mulți din cei ce fabrică în clandestinitate lumânările sunt necredincioși și lucrează în condiții de neglijență și insalubritate. Pentru pruncii morți până la vârsta de șapte ani, pentru diaconi și preoți de mir, precum și pentru arhierei și călugări, slujba înmormântării este diferită.
Pentru toți decedații care se înmormântează în Săptămâna Luminată (între Sf. Paști și Duminica Tomii), slujba înmormântării se face după o rânduială specială.
Crucea de la mormânt care se „ridică”, de regulă, după pomenirea la 40 de zile ori de la un an de la moarte, înlocuind pe cea de lemn, se sfințește la cimitir de către preot, printr-o slujba specială. Pentru aceasta se vor pregăti la mormânt un vas cu apă curată, busuioc, lumânări, tămâie, o colivă și puțin vin. Unii credincioși acoperă crucea cu o pânză albă, înainte de a se stropi de către preot cu agheasmă, pânza aceea fiind dată apoi de pomană. Obiceiul este profan și se practică la dezvelirea unor monumente, sculpturi ori placi comemorative. Așadar, prezența pânzei nu este absolut necesară.
Mormintele trebuie îngrijite de rudele decedatului în permanență (nu numai la anumite zile de pomenire a morților). În legătură cu aceasta, să luăm aminte că unii creștini se silesc a face din morminte adevărate case ori palate luxoase. Se cheltuiesc bani mulți pentru marmură, pentru feronerie și grilaje de lux, dar se uită milostenia care trebuie să fie grija de căpătâi pentru cei ce gem sub greutatea lespezilor lustruite, sub povara lanțurilor nichelate, încorsetați în adevărate cutii de beton și mozaic. De multe ori, lângă aceste morminte se aliniază altele pline de bălării și de negrija noastră. Creștinește este că și mormintele vecine, chiar dacă nu aparțin familiei, să ne preocupe curățindu-le de buruieni, fiindcă responsabilii lor direcți au uitat de cei morți sau le neglijează cu vinovăție.
Timp de 40 de zile, după tradiție, arde la piciorul crucii candela și mormântul se tămâiază (de una din rude ori de la o persoană desemnată în acest scop). Părerea că rudele apropiate nu au voie să meargă la mormânt sau să tămâieze groapa până la pomenirea de 40 de zile este incorectă și trebuie părăsită.
La pomenirea de 7 ani nu se dezgroapă osemintele, după cum se practică pe alocuri, ci se face doar slujba parastasului. Odihna celor răposați nu trebuie deranjată cu atât mai mult, cu cât preotul, la înmormântare, a însemnat groapa zicând: „Se pecetluiește mormântul acesta până la A Doua Venire a Domnului”.
Pentru alte datini, obiceiuri, tradiții și practici locale (în măsura în care Biserica le acceptă) trebuie să se ia legătura cu preotul de parohie. Suntem datori însă, ca niște buni creștini, să facem precum ne-a învățat Biserica noastră Ortodoxă, îndepărtând obiceiurile și datinile. (www.crestinortodox.ro )